Remus Tudor este primul condamnat pe viață de după 1990. În urmă cu ceva vreme, presa a scris mult despre revenirea în lume a unui bărbat care fusese condamnat la detenție pe viață, pentru că acum 22 de ani și jumătate și-a ucis o colegă de serviciu. Numele lui este Remus Tudor și am vrut să-l cunosc, după ce i-am văzut picturile, venite parcă din adâncul ființei lui zbuciumate și încărcate de un păcat greu de dus…
Celulare, alcool și droguri în pușcăriile românești
În cei 22 de ani și ceva, petrecuţi în închisorile din România, brăileanul Remus Tudor, acum în vârstă de 46 de ani, se poate mândri cu o colecţie de picturi suprarealiste, și mai multe sculpturi. Remus scrie și poezii, are un volum de versuri publicat la editura Națiunea, și, în prezent, lucrează la o carte în care va dezvălui lumii întregi viața din penitenciarele prin care a trecut, vom afla totul despre sufletul unui „viețaș”, zbuciumul și lupta lui cu trecutul atât de amar și de întunecat. Calea spre Mântuire…Căci Remus a trăit și multe clipe de umilință, disperare și negare a propriei ființe. Nu vreau să le iau apărarea pușcăriașilor, a celor care au greșit, încerc doar să fiu imparțial și să dezleg anumite „enigme” ce se petrec în închisorile românești: de ce sunt ținuți deținuții în frig, de ce nu au pături, cearceafuri, de ce nu sunt lăsați să se spele, de ce unii au voie să dețină telefoane celulare (cu care firește, comunică în exterior), cum ajung unii deținuți să bea sau să se drogheze, când acest lucru e interzis? Pușcăria nu este un parc de distracții, ci un loc foarte periculos. Într-o închisoare se comit toate infracțiunile cuprinse în Codul Penal. „Pușcăria este locul în care ființa umană este degradată prin orice mijloace chiar de către funcționarii plătiți de contribuabili pentru a se implica în procesul de reabilitare șli reintegrare în societate”, crede Remus Tudor.
30% din deținuții din Jilava aveau hepatită B și C în 2010
Cum e viața adevărată în pușcăriile în care unii deținuți consumă „bile”(doză) „albe” (etnobotanice de culoare albă), „negre”(heroină) sau „malaciucă” (droguri, heroină)? Ne povestește Remus Tudor. Am stat de vorbă cu el ore în șir după ce s-a liberat: „Câți știu că, pentru un deținut se alocă de la bugetul statului 2480 de lei pe lună? Probabil că nu multă lume, dar toți cei din sectorul privat plătesc. Din acești bani, deținuților trebuie să li se asigure condiții de cazare, hrană, apă, curent, cazarmament. În Penitenciarul Jilava deținuții primeau saltele rupte, pline de ploșnițe și fără pături sau cearceafuri. Fiecare dormea pe ce avea sau cumpăra de la alții. Mâncam în paturi, nu aveam mese. Păstram alimentele în cutii de carton. Făceam baie foarte rar, la săptămâni. Deci, administrația penitenciarelor nu chelutia mai mult de jumătate din suma alocată fiecărui deținut. Ce se întâmpla cu banii aceștia, de fapt, având în vedere că nu se returnau la bugetul de stat? Pe anul 2010 30% din deținuții din Jilava aveau hepatită B și C. Dar cui îi pasă? Cine știe toate astea? Mulți dintre ei au răspândit, la rândul lor, boala în societate. Acum scriu o carte în care povestesc despre mine, despre prima încercare eşuată de a mă elibera condiţionat, despre tot ce se întâmplă în pușcăriile prin care am trecut.”
„Toți deținuții visează, indiferent de faptele lor…”
Mă număr printre puținii care au citit manuscrisul lui Remus Tudor, primul fiind George Stanca. Stau cu foile de hârtie în față și urmăresc uimit literele perfecte, făcute cu pixul de fostul deținut. Par ghiocei. Capitolul I începe așa: „Toți deținuții visează, indiferent de faptele lor…” Visa și Remus în penitenciar. Se făcea că e „afară” și participă la propria expoziție, că vine multă lume care îi laudă lucrările, îl felicită…Dar se trezea adesea lac de sudoare. Tot după gratii, încercând să convingă comisia de eliberări condiționate că și-a ispășit pedeapsa. Faptul că a stat în celulă, la Jilava, cu un cunoscut interlop l-a marcat destul de puternic pe Remus Tudor, mai ales că acesta din urmă ar fi intenționat, chiar să îl ucidă. „Era favorizat de toată lumea. Tipul avea un butoi de 200 de litri cu apă caldă în permanenţă, în condiţiile în care pentru restul deţinuţilor a fost întreruptă mai mult de trei luni. Omul avea reşouri, oale, telefoane, tot ce-şi dorea, chiar şi alcool. Mai mult, un coleg de celulă, un locotenent de-al lui, trebuia să-i facă masaj cu regularitate”, povestește Remus Tudor.
Băgat la 220 V
Pe data de 5 septembrie 2011, Remus a fost mutat în cadrul Secției a III-a, în cameră cu respectivul personaj și clica lui. Se știa că individul e „sifonar” și că se are bine cu cei din conducere. „Mutarea mea fusese dispusă de conducere, în cadrul unei acțiuni de intimidare a persoanei mele, pentru simplul motiv că intentasem multe procese penitenciarului și, mai rău pentru sistem, câștigasem cam 13-14 procese. Știam care este scopul mutării mele, eram de mulți ani în penitenciar și cunoșteam că funcționarii închisorii folosesc anumiți deținuți când vor să-i intimideze pe alții, cărora le-au pus gând rău. Atunci, eu am formulat o plângere și am cerut să fiu protejat de toți funcționarii și toți deținuții din penitenciar. Dar, de pe 05.09.2011, până pe 09.11.2011, am fost torturat fizic și psihic de interlop și locotenenții lui, în unicul scop de a mă determina să renunț la procesele intentate de mine pușcăriei. Îmi zicea: <<Fă-te băiat cuminte, Remuse! Nu mai scrie!>> Ca să mă convingă, el ordona oamenilor lui să-mi fure documente, haine, chiar și pâinea. Drept recompensa pentru serviciile lui, omul primea facilități de neînchipuit pentru orice deținut. Și pentru că a colaborat bine a fost și liberat condiționat la prima analiză! Dar pe mine m-a chinuit. Într-o zi s-a îmbătat și m-a curentat. Era gata să mă omoare. Râdea și spunea că e „cadoul” pentru ziua mea! M-a curentat când am venit să fac baie cu apa din butoiul lui. Conducerea i-a permis să dețină un butoi de 200 litri, în grupul sanitar. Era mereu plin cu apă încălzită cu un fierbător improvizat, alimentat la o priză. Un deținut-valet avea grijă să fie mereu apă caldă. Mi-a permis să fac baie de ziua mea. Butoiul, suspendat la 2 m, avea un robinet sub care se putea face baie ca sub un duș. Colegul meu a introdus în priza fierbătorul din butoi, fără să știu și eu. Când am pus mâna pe robinet, am fost curentat. M-a ținut ceva timp la curent, că m-au durut toți mușchii timp de trei săptămâni…”
Ilie își injecta heroină în zona pubiană
Viața din închisorile „de maximă siguranță” din România seamănă puțin cu cea din filmul „Oz – Închisoarea Federală”, când e vorba de droguri și „sifoneală”. La capitolul servicii oferite deținuților stăm însă ceva mai prost. „Un grup de trei ieșea în evidență prin bună-dispoziție excesivă și indiferență pentru comisia în fața căreia urmau a se prezenta. Erau luați bine, trăseseră înainte de a veni la comisie, pentru a fi în formă.” (argou: „luați”- sub efectul unei doze proaspăt administrate, proaspăt drogați) (…) „Alți doi deținuți se treziseră. Unul dintre ei, Ilie, se apropie de noi și ceru o țigară. Rică îi oferi una și el reuși cu greu să o aprindă din cauză că îi tremurau mâinile. Ilie ăsta se droga și când nu avea trei doze pe zi intra în sevraj. Nu-și plătise datoriile și nu-i mai dădea nimeni droguri. Acum suferea cumplit. (…) Două ore mai târziu, Ilie își injecta heroină în zona pubiană.” Cei care se drogau făceau mare tărăboi, atunci când nu puteau să-și procure „malaciuca”. „Ilie plătise pentru o bilă de neagră și primise doar ceai granulat, pisat. După ce și-a injectat ceaiul în zona pubiană (avea venele țăndări!) și a înțeles că a lua țeapă, a amenințat cu prăduieli (sifoneli, pâră) a început să plângă și a încercat să se spânzure în baie. Cu greu l-au oprit cei din cameră. L-am păzit toată noaptea. A doua zi a fost mutat în altă parte.” Cum puneau gheara pe droguri, dependenții din penitenciar se strângeu într-un colț de cameră, își împărțeau „bilele” și se puneau gospodărește pe tras. „Aveau o singură seringă și o treceau de la unul la altul. Unul în picior, altul în mână sau în gât, care pe unde avea vene. Așa au ținut-o trei ore. Au tras mai întâi neagra, apoi s-au apucat de albă. Băgau în ei doze din ce în ce mai mari…”
Stelele nu-s adevărate…
Remus Tudor a fost liberat pe 1 octombrie 2012. Originar din Brăila, bărbatul n-a mai vrut să se întoarcă în oraşul natal şi s-a mutat în Capitală, hotărât să ia viaţa de la capăt şi să nu mai greşească nici un pas. După ce a făcut 22 de ani de detenție, a reușit să obțină liberarea condiționată la care are dreptul conform legii. Acum, e avid de viață, de comunicare, vrea să „înghită” tot ce a pierdut în tot acest timp, să învețe, să viseze, să uite și să-și facă relații. Nu doarme nopțile, de parcă îi e teamă că pierde ceva. Dar lumea din jur îl privește urât, nu are nimeni încredere în el. „A ucis!”- spun toți. Și atunci, Remus se retrage în cochilia lui suprarealistă și plină cu vorbe înalte, de mătase. Puțini sunt aceia care îl ajută și-i stau alături. Dar e bine și așa. Decât nimic?! El nu este un fost deținut obișnuit. Versurile lui sunt ca desenele pe care le face, au un trup, au culoare și muzicalitate. Uneori sunt reci, alteori frig. Remus Tudor pictează cu degetele în aer stelele din cer. Are „ochii sinceri și mâinile umede”, el știe că „stelele nu-s adevărate”. Sufletul lui „și-a zdrobit pântecul rotund de munții gândurilor albastre”. Vuiesc amintirile bufnind la o poartă, izvor al fricii deșarte și oarbe. Azi, când privește pe fereastra dintre el și ceilalți, liber, încercând să înțeleagă mersul lucrurilor, „caii pasc pe lună ce-a mai rămas din cioburile nopții de ananas”…Foto și text: Răzvan Mateescu