Lucian Blaga: „Dumnezeu fiind mister nu are nevoie de argumente stiintifice..”
„Toată înţelepciunea este de la Domnul şi cu El este în veac. Nisipul mărilor şi picăturile ploii şi zilele veacului, cine le va număra? Înălţimea cerului şi lăţimea pământului, şi adâncul şi înţelepciunea, cine le va cerceta? Înainte de toate s-a zidit înţelepciunea şi înţelegerea minţii este din veac. Izvorul înţelepciunii este cuvântul lui Dumnezeu întru cele înalte, şi căile ei sunt porunci veşnice. Rădăcina înţelepciunii, cui s-a descoperit? Şi izvoarele ei, cine le cunoaşte? Unul este înţelept, înfricoşător foarte, Domnul, Cel care şade pe scaunul Său. El a zidit-o şi a văzut-o, şi a numărat-o, şi a revărsat-o peste toate lucrările Sale. Ea se află la tot trupul după măsura dărniciei Lui, şi a dat-o celor ce-L iubesc pe El.”(Ecclesiasticul 1:1,10)
Stiinta si teologia – o unire a gandirii omenesti si a celei dumnezeiesti pentru aflarea lui “Veti cunoaste adevarul , iar adevarul va va face liberi” (Ioan 8,32).
Aceste doua domenii nu pot conlucra separat, ele fiind intr-o stransa legatura asa cum afirma si marele fizician Albert Einstein „Stiinta fara religie este neputincioasa iar religia fara stiinta este oarba”
Omul este microcosmos, dar pecetea cosmica sau asemanarea cu universul nu este specifica doar omului, de vreme ce orice fiinta creata recapituleaza universul. Ceea ce-l deosebeste de orice fiinta este faptul ca „a fost plasmuit dupa chipul si firea Creatorului sau”; prin zidirea iconic-teologica a omului, „firea omeneasca a fost facuta partasa la toate bunatatile”, iar intrucat „chipul trebuie sa fie asemanator modelului”, participarea la „bunurile netrecatoare” implineste asemanarea omului cu arhetipul sau. Evolutia rationala (adica, in limitele planului realizat de Logosul dumnezeiesc) a creatiei, implicand permanent prezenta activa a Logosului, incununata prin aparitia omului, isi gaseste acum echivalent duhovnicesc in destinul teologic al umanitatii.
Dupa sfantul Grigorie, expresia „si l-a facut Dumnezeu pe om” da marturie despre „intreg neamul omenesc”, deoarece „vorbind aici despre faptura pe care a creat-o, nu i se da numele, asa cum o face in istorisirea urmatoare, ci aceasta faptura este deocamdata fara nume, fiind vorba numai de om in general”. De asemenea, „in aceasta prima creare” (a doua fiind diferentierea umanitatii in barbatesc si femeiesc), chipul nu indica doar o parte a fiintei umane, nici un singur om, ci o situatie care descrie solidaritatea umana: „chipul acesta nu-i legat doar de o anumita portiune din trup si nici vrednicia omului nu depinde de vreo calitate deosebita a lui, ci vrednicia acestui chip sta in legatura cu intreaga omenire”, ceea ce inseamna, dupa cum observa Nellas, ca „maretia omului se afla in destinul lui”.
„Dumnezeu a insuflat si in firea omului ceva inrudit cu sine, pentru ca prin aceasta omul sa ajunga sa-L doreasca pe Dumnezeu; toate au fost structurate conform felului de viata pentru care au fost zidite. Omul, care a fost zidit pentru a se putea bucura de bunurile dumnezeiesti, trebuia sa aiba sadita in el o inrudire fireasca cu cel din care se impartaseste”.
Asa incat firea omului este „un amestec de dumnezeiesc si de omenesc”, smerenie si marire, suflet si trup, suma de posibilitati inteligibile si sensibile, care, o data activate, il leaga pe om de Dumnezeu, fara a anula insa sensibilitatea (caracteristica deopotriva omeneasca si cosmica). Complexitatea firii sale il solidarizeaza cu cosmosul intreg, iar relatia omului cu creatia reprezinta cadrul concret al dialogului dintre Dumnezeu si om.
Sfantul Grigorie afirma ca „omul a fost introdus ultimul intre creaturi”. Motivul este, bine inteles, teologic, intrucat „Dumnezeu a randuit sa vina omul in lume atunci, mai intai ca privitor al atator minunatii, iar in al doilea rand ca stapan al lor, pentru ca, folosindu-le, sa-si dea seama cine este cel ce i le-a daruit, iar prin frumusetea si maretia intregii acestei privelisti, sa fie indrumat a pasi pe urmele puterii celei nenumite si nedescrise care i le-a facut”.