Unul dintre cele mai interesante subiecte pe care le frământă „lumea bună” este fariseismul celor care merg la biserică. Astfel de discuții sunt reconfortante, abundă în ironii și în exemple. Prin fumul de țigări și aburii vinului fiert se ridică norul cugetării aprinse. „Iată, noi nu suntem ca ei.” Paharele se ciocnesc, atmosfera se încinge. Muzica răsună cu putere. În timp ce săracii creștini, ridiculizați și batjocoriți, merg pe calea mântuirii.
Cei care îi judecă pe creștini, acuzându-i de formalism sau de fariseism, nu sunt nici măcar ca fariseii pe care îi judecă. În mințile celor din urmă, credința curată se amestecă uneori cu fariseismul. În mințile celor dintâi, fariseismul se află în stare pură: ei resping învățăturile Bisericii, justificându-se că nu vor să le urmeze și să devină farisei.
Dar învățătura curată a Bisericii naște sfinți. Asta nu vor să recunoască fariseii din „lumea bună”. Biserica e Cerul pe pământ. Învățăturile ei transfigurează omul care vrea să Îl urmeze pe Hristos. “Fariseii din lumea bună”, sub pretext că nu vor să se molipsească de cealaltă formă de fariseism, stau departe de Hristos. Nu ispita acestui fariseism îi sperie; s-ar acomoda repede cu el. Îi sperie ideea de a supune mințile lor superioare învățăturii mântuitoare pe care a propovăduit-o Domnul.
Credința creștină ne învață să murim nouă, patimilor și poftelor noastre și să dobândim raiul. Unii nu se mulțumesc cu această smerire a voii și caută tot felul de motive pentru a-și justifica patimile, pentru a nu se supune poruncilor lui Hristos.