Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) consideră că judecătorii instanţelor naţionale care nu aplică prevederi ale curţilor constituţionale ce funcţionează la nivel naţional nu pot fi expuşi riscului de a răspunde disciplinar pentru acest fapt, dacă deciziile judecătorilor constituţionali nu sunt în concordanţă cu dreptul Uniunii Europene (UE). Concluziile în această privinţă au fost prezentate după ce CJUE a primit mai multe sesizări din partea unor entităţi implicate în sistemul juridic din România, care au supus atenţiei CJUE situaţia completurilor specializate de la nivelul ÎCCJ din România, ale căror condamnări au fost anulate în urma unei decizii a CCR.
CJUE arată că dreptul Uniunii prevalează în faţa deciziilor curţilor constituţionale care funcţionează la nivel naţional, dacă acestea sunt contrare legislaţiei UE, iar în acest caz judecătorii naţionali trebuie să aibă puterea să lase neaplicată o decizie a unei curţi constituţionale care este contrară acestui drept, fără a fi expuşi riscului de a le fi angajată răspunderea disciplinară, se arată într-un comunicat dat publicităţii marţi de CJUE.
CJUE a ajuns la această concluzie după ce a conexat mai multe cauze în care sunt implicate, printre alţii, ÎCCJ, DNA- Serviciul teritorial Oradea sau Asociaţia „Forumul Judecătorilor din România”, cauze în care profesionişti din domeniul dreptului din România au ridicat problema dacă aplicarea unor decizii ale CCR care au impact asupra unor dosare de corupţie şi fraudă, dar care sunt susceptibile a încălca dreptul UE, pot să nu fie aplicate în baza principiului supremaţiei dreptului UE.
„În cadrul acestor cauze, se ridică problema dacă aplicarea jurisprudenţei rezultate din diferite decizii ale Curţii Constituţionale a României (România), referitoare la normele de procedură penală aplicabile în materie de fraudă şi de corupţie, este susceptibilă să încalce dreptul Uniunii, în special dispoziţiile acestui drept care urmăresc protejarea intereselor financiare ale Uniunii, garanţia de independenţă a judecătorilor şi valoarea statului de drept, precum şi principiul supremaţiei dreptului Uniunii. În cauzele C-357/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (România, denumită în continuare „ÎCCJ”) a condamnat mai multe persoane, inclusiv foşti parlamentari şi miniştri, pentru infracţiuni de evaziune fiscală privind TVA-ul, precum şi de corupţie şi de trafic de influenţă, în special în legătură cu gestionarea unor fonduri europene. Curtea Constituţională a anulat aceste decizii ca urmare a compunerii nelegale a completurilor de judecată, pentru motivul că, pe de o parte, cauzele cu privire la care ÎCCJ s-a pronunţat în primă instanţă ar fi trebuit să fie judecate de un complet specializat în materie de corupţie3 şi, pe de altă parte, că, în cauzele în care ÎCCJ s-a pronunţat în apel, toţi judecătorii completului de judecată ar fi trebuit să fie desemnaţi prin tragere la sorţi. În cauza C-379/19, au fost formulate acţiuni penale la Tribunalul Bihor (România) împotriva mai multor persoane acuzate de infracţiuni de corupţie şi de trafic de influenţă. În cadrul unei cereri de excludere a unor mijloace de probă, această instanţă se confruntă cu aplicarea unei jurisprudenţe a Curţii Constituţionale, care a declarat neconstituţională colectarea de probe în materie penală efectuată cu participarea Serviciului Român de Informaţii, determinând excluderea retroactivă a probelor în discuţie din procedura penală5 . În aceste contexte, ÎCCJ şi Tribunalul Bihor au solicitat Curţii să se pronunţe cu privire la conformitatea acestor decizii ale Curţii Constituţionale cu dreptul Uniunii . Mai întâi, Tribunalul Bihor ridică problema caracterului obligatoriu al MCV şi al rapoartelor întocmite de Comisie în cadrul acestui mecanism”, se arată în comunicatul CJUE.
Potrivit CJUE, „în ipoteza în care un judecător naţional de drept comun ar ajunge să considere, în lumina unei hotărâri a Curţii, că jurisprudenţa curţii constituţionale naţionale este contrară dreptului Uniunii, faptul că acest judecător naţional ar lăsa neaplicată jurisprudenţa menţionată nu poate angaja răspunderea sa disciplinară”.
Astfel, Curtea consideră că efectele asociate principiului supremaţiei dreptului Uniunii „se impun tuturor organelor unui stat membru, fără ca dispoziţiile interne, inclusiv de ordin constituţional, să poată împiedica acest lucru”.
„Instanţele naţionale sunt ţinute să lase neaplicată, din oficiu, orice reglementare sau practică naţională contrară unei dispoziţii de drept al Uniunii care are efect direct, fără a trebui să solicite sau să aştepte eliminarea prealabilă a acestei reglementări sau practici naţionale pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional”, mai arată CJUE.
Documentul citat face de asemenea referire la caracterul obligatoriu al Mecanismului de Cooperare și Verificare (MCV) căruia România încă se supune, şi atrage atenţia asupra faptului că decizii de anulare a unor condamnări penale în cauze de fraudă şi corupţie pot duce la prescrierea unor fapte şi la situaţii în care infractori pot fi scutiţi de pedeapsă din cauza unor prevederi legale cu caracter excepţional.
„Dreptul Uniunii se opune aplicării unei jurisprudenţe a Curţii Constituţionale care conduce la anularea hotărârilor pronunţate de completuri de judecată nelegal compuse, în măsura în care aceasta, coroborată cu dispoziţiile naţionale în materie de prescripţie, creează un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie infracţiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau de corupţie.(…) aplicarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în discuţie are drept consecinţă că respectivele cauze de fraudă şi de corupţie trebuie să fie rejudecate, dacă este cazul, de mai multe ori, în primă instanţă şi/sau în apel. Având în vedere complexitatea şi durata sa, o astfel de rejudecare are în mod inevitabil ca efect prelungirea duratei procedurilor penale aferente. Or, pe lângă faptul că România s-a angajat să reducă durata procedurii pentru cauzele de corupţie, Curtea aminteşte că, ţinând seama de obligaţiile specifice care îi incumbă României în temeiul Deciziei 2006/928, reglementarea şi practica naţionale în această materie nu pot avea drept consecinţă prelungirea duratei anchetelor privind infracţiunile de corupţie sau slăbirea în orice alt mod a luptei împotriva corupţiei. Pe de altă parte, ţinând seama de normele naţionale de prescripţie, rejudecarea cauzelor în discuţie ar putea conduce la prescrierea infracţiunilor şi ar putea împiedica sancţionarea, în mod efectiv şi disuasiv, a persoanelor care ocupă cele mai importante poziţii în statul român şi care au fost condamnate pentru săvârşirea în exercitarea funcţiilor lor a unor fapte de fraudă gravă şi/sau de corupţie gravă. Prin urmare, riscul de impunitate ar deveni sistemic pentru această categorie de persoane şi ar repune în discuţie obiectivul combaterii corupţiei la nivel înalt”, precizează documentul citat.
CJUE conchide că „deciziile curţii constituţionale pot fi obligatorii pentru instanţele de drept comun, cu condiţia ca dreptul naţional să garanteze independenţa respectivei instanţe în special faţă de puterile legislativă şi executivă. În schimb, dacă dreptul naţional nu garantează această independenţă, dreptul Uniunii se opune unei astfel de reglementări sau practici naţionale, o asemenea curte constituţională nefiind în măsură să asigure protecţia jurisdicţională efectivă impusă de acest drept”.
Raluca Dan