Motto: „Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi, Dumnezeul lui Israel!” (Psalmul 67, 36)
Una dintre cele mai cunoscute, folosite şi îndrăgite cărţi de rugăciune din cultul Bisericii Ortodoxe este „Acatistierul”. Alături de acesta şi împreună cu el, credincioşii dispun pentru săvârşirea Sfintelor Slujbe şi de întreaga colecţie a „Mineelor” – cărţi care cuprind pentru fiecare lună a anului Sfintele Slujbe închinate prăznuirii liturgice zilnice a Sfinţilor pomeniţi în Calendarul Creştin-Ortodox. Aceasta, deoarece tocmai ei, Sfinţii, sunt cei pe care îi cinstim, îi lăudăm şi îi chemăm în ajutorul nostru, ca pe unii care deja s-au făcut biruitori asupra tuturor răutăţilor acestui veac.
În prima sa Epistolă către Timotei, Sfântul Apostol Pavel numeşte Sfânta Biserică a Mântuitorului Iisus Hristos „Stâlpul şi Temelia Adevărului” (I Timotei 3, 15). Creştinii mărturisesc faptul că Biserica se află atât în cer (ca Biserică Triumfătoare, formată din comuniunea dintre Sfânta Treime, Maica Fiului Lui Dumnezeu, toate oştile îngereşti şi duhurile şi sufletele drepţilor), cât şi pe pământ (ca Biserică Luptătoare, reprezentată de comunitatea tuturor credincioşilor botezaţi în Numele Sfintei Treimi care se nevoiesc întru omorârea patimilor şi dobândirea darului Duhului Sfânt). Biserica văzută este cea care deschide calea şi dă puterea rugăciunii tuturor credincioşilor, dăruind harul Duhului Sfânt tuturor credincioşilor prin lucrarea Lui Dumnezeu în cele şapte Sfinte Taine aflate la temelia Bisericii. Pe de altă parte, Biserica văzută este grădina sau pepiniera unde credincioşii cresc, se întăresc, se formează şi se maturizează spiritual devenind „sfinţi”. Sfinţii nu sunt obţinuţi în urma unor reacţii chimice sau calcule matematice, la baza existenţei lor stă nevoinţa şi dorinţa de asemănare cu Hristos prin trăirea unirii mistice cu El. Aceştia sunt mădularele Bisericii, mlădiţe din Viţa-Hristos, şi care alcătuiesc după lucrare „Biserica cea biruitoare din cer”. Biserica este „Trupul tainic al Lui Hristos” (Coloseni 1, 24). Precum mulţimea nenumărată şi cu neputinţă de cuprins cu mintea a oştirilor îngereşti şi duhurilor netrupeşti este orânduită ierarhic, slujind fiecare în rândul uneia din cele nouă cete cunoscute de noi oamenii, tot aşa şi Sfinţii, „casnicii lui Dumnezeu” (Efeseni 2, 19), se orânduiesc prin lucrări proprii fiecăruia în cete de ierarhi, împăraţi şi împărătese, mucenici şi muceniţe, doctori fără de arginţi şi femei mironosiţe, cuvioşi părinţi şi cuvioase maici, pustnici şi mărturisitori, zăvorâţi şi temători de Dumnezeu – precum şi mulţi, mulţi alţii asemenea acestora. Toţi aceştia petrec pururea în ascultare de Dumnezeu şi împlinesc poruncile Lui – dintre care cele mai importante sunt cele care au menirea de a-i ajuta pe toţi cei care îi cheamă în rugăciune. Tocmai de aceea vedem şi descoperim din aceste minuni ale Sfinţilor cât de strânsă este legătura dintre oameni şi Sfinţi. Dumnezeu nu este egoist, nu este singuratic, nu este individualist, ci este armonie, pace, dragoste, iubire. Acesta este motivul pentru care motivaţia profundă a tuturor faptelor noastre trebuie să fie în acord cu atributele Lui Dumnezeu: să fim noi înşine buni şi milostivi, iubitori şi iertători – aşa cum Dumnezeu Însuşi este. Altfel spus, este imperios necesar să păstrăm pururea în minte dezideratul asemănării cu Dumnezeu, fiind noi chipul icoanei Sale: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Facerea 1, 26). Deci, nu întâmplător Sfinţii se străduiesc încă din această viaţă pământească trecătoare să redobândească starea primordială a omului, adică inocenţa înţelepciunii adamice. Nu ajungi sfânt doar etichetându-te alţii ca atare, este nevoie (cu deasupra de măsură) de fapte, de nevoinţe, de toate eforturile care duc la Hristos şi la unirea cu El. Biserica biruitoare are calităţi spirituale pecetluite pe temelia Duhului Sfânt prin emblema harismelor: „Şi pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor.” (I Corinteni 12, 28).
Aşadar,ca o concluzie, s-ar putea preciza faptul că zicătoarea populară: „Până la Dumnezeu te mănâncă Sfinţii!” ar putea fi valabilă (ca ironie umoristică) doar între oameni plini de egoism, a căror viaţă se umple de propriile lor răutăţi. În cer nu este nicidecum aşa; acolo,dimpotrivă, Sfinţii sunt adevărate călăuze către mântuire, prin puterea Duhului Sfânt şi în deplină ascultare de cuvântul Maicii Domnului – Întâi-Stătătoarea între Sfinţi, Arhistratega oştilor îngereşti, pentru că „tot poate rugăciunea Maicii spre îmblânzirea Stăpânului” (Paraclisul Maicii Domnului). Dumnezeu Se odihneşte în sfatul sfinţilor şi veghează lumea creată de EL: „Doamne, Doamne, întoarce-Te dar, caută din cer şi vezi şi cercetează via aceasta pre care a sădit-o dreapta Ta şi o desăvârşeşte pre ea, – şi pre Fiul omului pe care L-ai întărit Ţie!” (Sfânta Liturghie, cf. Psalmul 79, 15-16).
Acesta este motivul pentru care, pe lângă rugăciunea adusă Marelui Dumnezeu în Sfânta Treime slăvit, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt (fie ca „Tatăl nostru”, fie ca „Împărate Ceresc”), pe lângă ruga de implorare a ajutorului Maicii Domnului sau de chemare a Sfinţilor Îngeri păzitori, adresăm necontenit rugăciuni tuturor Sfinţilor – prietenii şi mijlocitorii noştri către Preabunul Dumnezeu. Numai că „Acatistierul” trebuie să cuprindă între coperţile sale generoase numai imne şi cântări cu un profund conţinut teologic, – dogmatic, liturgic, eclezial, soteriologic şi aghiografic – aprobate de Sfântul Sinod şi de întreaga Sfântă Biserică. Nu toate „Acatistele” (filologice, poetice şi liric-exaltate) pot fi considerate rugăciuni bine-primite la Dumnezeu. Să ne rugăm cu rugăciunile autorizate în Duhul Sfânt de puterea Lui Dumnezeu, altfel riscăm să pierdem legătura cu Sfinţii. Pentru că această legătură – dintre Biserica văzută, luptătoare şi Biserica nevăzută, triumfătoare – se face prin puterea şi harul Duhului Sfânt. Botezul este uşa Tainelor, iar apoi rugăciunea este încununată de puterea Sfintei Euharistii, momentul unic suprem în care ochii se deschid la frângerea pâinii: „Şi, când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat şi, frângând, le-a dat lor. Şi s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut; şi El s-a făcut nevăzut de ei. Şi au zis unul către altul: Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?” (Luca 24, 30-32) În cadrul Sfintei Liturghii sunt implicate rugăciunile tuturor Sfinţilor – de la prima şi până la ultima binecuvântare. Cea mai des întâlnită rămâne desigur rugăciunea care se face de către minte în inimă, recomandată tuturor creştinilor: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale şi ale tuturor Sfinţilor Tăi, miluieşte-mă pre mine, păcătosul!”. Ca de altfel şi rugăciunile: „Toate Puterile Cereşti şi toţi Sfinţii rugaţi-vă Lui Dumnezeu pentru noi!”, sau – „Doamne, de n-am avea pre Sfinţii Tăi rugători şi bunătatea Ta milostivindu-Se spre noi, cum am îndrăzni Mântuitorule să te slăvim pre Tine, pre Care Te laudă neîncetat Îngerii!…” (Tropar, Rânduiala Pavecerniţei Mari)