„Dacă aş fi fost eu în locul celui osândit- ce mi-aş fi dorit de la cel ce osândeşte greşeala? „

Toate aceste citate nu sunt altceva decât fundamentarea creştină a faptului că Dumnezeu ne vrea veşnic în iubire. Iubirea veşnică a Lui Dumnezeu se concretizează în aceea că noi primim mereu iertare şi dezlegare de păcatele noastre: “N-am venit să judec şi să pierd lumea, ci s-o mântuiesc !”(In 12,47). În lumea noastră cotidiană, atât ura dintre semeni cât şi dragostea între creştini – a devenit piatră de poticnire ! Toţi oamenii sunt de acord că religia creştină ortodoxă este întemeiată pe porunca iubirii Lui Dumnezeu, dar şi a aproapelui; la aceasta ne obligă textul Noului Testament: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi !” (Mt 19,19).” Aproapele” nu este caracterizat nici de neam, nici de vreun grad de rudenie, nici de interes, nu aduce vreun câştig special, nici nu prezintă vreun motiv pentru a fi iubit cu o măsură alta decât măsura iubirii însăşi: “Iubiţi pe cei ce vă urăsc, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă fac rău !” (Mt. 5,44). Aceasta este porunca demolatoare a zidurilor de piatră din inima omului. Aceasta este piatra de poticnire pentru mulţi care s-au crezut ai Lui Hristos dar nu s-au învrednicit a-i vedea faţa sau a gusta din dulceaţa Împărăţiei mult râvnite. Mântuitorul Iisus Hristos Însuşi, răstignit fiind pe Cruce, ca de altfel şi Sfântul Întâiul Mucenic Arhidiaconul Ştefan atunci când era omorât cu pietre, – au împlinit cu propria pildă porunca de căpătâi a iubirii: “Iartă-i Doamne, că nu ştiu ce fac !” (Lc. 23,34), – “nu le socoti lor păcatul !” (F.A. 7,60). Numai că, din păcate, la capătul a două mii de ani de Evanghelie şi creştinism, după mii de volume cu conţinut creştinesc şi în ciuda a milioane de texte exegetice menite să ne apropie mai mult de înţelegerea profundă şi corectă a învăţăturii Fiului Lui Dumnezeu, totuşi ura dintre oameni şi duşmănia dintre creştini au ajuns până la uşile Sfintelor Altare, unde mulţi dintre noi aducem scrise pe pomelnicele pentru Acatist sau Sfânta Liturghie, numele duşmanilor noştri, pentru a fi pedepsiţi aspru şi necruţător de… Bunul Dumnezeu ! Sfânta Evanghelie ne îndeamnă să iertăm tot ce avem împotriva cuiva, să lăsăm darul la uşa altarului, mai întâi să ne împăcăm cu pârâşul pe cale, abia apoi să aducem darul; numai că, odată cu darul, noi aducem şi ura din inimile noastre (încercând, de s-ar putea, să o revărsăm chiar în lăuntrul Sfântului Altar), cerând Lui Dumnezeu dreptate pentru nedreptăţile noastre, denaturând astfel cuprinsul Rugăciunii Domneşti, “Tatăl nostru”, după adaptarea la forma vieţii noastre: “Fie Doamne voia mea, să nu mai fie voia Ta !”.

E foarte adevărat – avem motive grave şi cât se poate de serioase să urâm, să duşmănim, să ţinem minte răul !Vă daţi seama ? – ne-a fost atinsă mândria, ne-a fost atins orgoliul, nu am fost luaţi în seamă la adevărata noastră valoare ! Oare cum să ne coborâm noi pe noi înşine la nivelul iertării şi al uitării răului ? Una ca asta o fi bună – dar doar pentru cei simpli, lipsiţi de sens “superior” şi de valoare “autentică” în societatea “creştină” în care trăim ! În ziua de azi cei care hotărăsc ei înşişi cui i se cade a fi miluit şi cine nu merită să i se facă dreptate sunt „textierii” şi „cunoscătorii” Legii Sfintelor Scripturi; zice David Proorocul: „Muiatu-s-au cuvintele lor mai mult decât untdelemnul, dar ele sunt săgeţi.” (Ps. 54,24); şi iarăşi: “Cu buzele lor binecuvântau, dar cu inima blestemau !” (Ps. 61, 4). De altfel, Sfânta Evanghelie confirmă: “omul se cunoaşte după fapte ca pomul după roade” (Mt. 5,17-18). Comparaţia rămâne universal valabilă, indiferent că suntem sau nu creştini, pentru că: “Din prisosul inimii grăieşte gura”(Mt 12,34), iar “omul rău scoate cele rele din vistieria inimii sale, pe când omul bun scoate cele bune.” (Lc. 6, 45)

Am relatat aceastea pentru a înţelege cu toţii că “de nu vom ierta celor ce ne greşesc nouă, nici Dumnezeu nu va ierta păcatele noastre” (Mt. 6,15). Sfânta Scriptură: “Faceţi oamenilor ceea ce vreţi să vă facă ei vouă !” (Mt. 7,12). Primeşti iubire la iubire şi rău când faci rău. De aceea Dumnezeu ne-a dat măsura iertării: “nu de şapte ori, ci de şaptezeci de ori câte şapte !” (Mt. 8,21-22) – altfel spus, infinită trebuie să fie iertarea semenilor noştri, tot aşa cum nemărginite sunt iertarea, milostivirea şi iubirea Lui Dumnezeu.

De câte ori căutăm să aflăm măsura iubirii în Sfintele Scripturi, să ne aducem aminte de cuvintele Mitropolitului Antonie al Ardealului: “De câte ori am judecat pe cineva pentru o pricină, ca să nu greşesc, am cântărit situaţia totdeauna prin prisma propriului meu “eu”: dacă aş fi fost eu în locul celui osândit- ce mi-aş fi dorit de la cel ce osândeşte greşeala ? Desigur, întotdeauna am oferit iertarea, pentru că a ierta înseamnă a iubi şi a te asemăna cu Dumnezeu !”. Îndumnezeirea este şi scopul vieţii noastre creştine însăşi, pentru care nutrim permanent dorul după unirea cu Dumnezeu. Inima se dovedeşte a fi deopotrivă împărăţie a vieţii şi a morţii, sau locul cel mai adânc al iubirii şi al urii: “Ce cugetaţi cele rele în inimile voastre ?” (Mt. 9,4)