- Vlad Bârleanu
Peisajul audio-vizual foarte aglomerat din România a generat, poate în mod paradoxal, o viciere a discursului public.
O mulțime de televiziuni de știri, și nu numai, încearcă să acopere acopere spațiul de emisie cu știri, reportaje și, în special, cu vorbărie de studio, care este cea mai ieftină dintre producții.
Rețeta nu este românească, însă românii au diluat-o până la ridicol. Pentru producții de acest tip, televiziunile nu pot avea tot timpul la dispoziție parlamentari, miniștri sau șefi de autorități pentru a răspunde problemelor de interes public. Astfel, producătorii TV apelează la jurnaliști, consultanți, ONG-iști, bloggeri, antreprenori, avocați, psihologi, actori, medici sau personalități retrase din activitate. Cei mai mulți sunt cu adevărat experți în domeniile din care provin.
Problema cea mai mare apare în momentul în care emisiunea este una de tip ”sinteză” a actualității zilei. Invitatul emisiunii se simte obligat să-și dea în mod expert cu părerea despre toate subiectele, fie că acestea se referă la politică, finanțe, fotbal, sănătate, monden, afaceri, tenis, religie, industrie, corupție, istorie, dansuri populare, agricultură, educație, artă, OZN-uri, geopolitică, imobiliare sau gastronomie.
Rareori putem vedea abordări de genul ”Nu pot vorbi despre acest domeniu, pentru că nu mă pricep”.
Consecințele pot fi grotești.
În jurnalul de seară al Realității TV din 15 aprilie, a fost invitată Alina Mungiu-Pippidi, președinte al ONG-ului Societatea Academică din România și profesor de Democratizare și Analiză Politică la ”Hertie School of Governance” din Berlin. Aceasta a vorbit despre politică, proceduri parlamentare, DNA, anti-corupție. A folosit argumente valide sau contestabile, după judecata fiecăruia, dar a folosit corect termenii și conceptele. Asta până când a simțit nevoia să vorbească și despre politica fiscală a Guvernului, referindu-se la necesitatea de a reduce numărul tranzacțiilor cash din economie, pentru a descuraja evaziunea.
Iată ce a ieșit:
”Deci toate țările care au reușit să facă ceva – tot dau exemplul țării numărul 1 în lume, Uruguay, parcă îl dau pentru niște surzi și niște muți – asta e singura țară din lume care a reușit să aibă o rată de colectare mai mare decât PIB-ul, timp de 15 ani”.
Șocant pentru oricine are obișnuința de a opera cu termeni precum PIB, taxe, rată de colectare.
PIB-ul este definit drept valoarea monetară a tuturor bunurilor și serviciilor din interiorul țării, pe parcursul unui an.
Rata veniturilor fiscale / PIB reflectă procentul sumelor colectate prin diverse taxe și impozite (pe venit, pe profit, TVA, accize, CAS etc.) din produsul intern brut și depinde de nivelul texelor respective și de rata de colectare.
În România, această rată este de 27-28% constant. Media în UE este de 40%, iar cei mai mari indici sunt în Suedia și Danemarca (peste 45%). În Uruguay, este de aproximativ 23%.
Șocul continuă. Doamnă Pippidi, această rată este întotdeauna subunitară, pentru că nu poate exista un impozit pe salariu de 105%. Adică după ce iei un salariu să duci la bugetul de stat salariul plus niște bani de acasă. Așa cum nu poate exista TVA de 105%.
Doamnă Pippidi, a spune că ”rata de colectare” este mai mare decât PIB-ul este ca și cum ai spune că poți să umpli o carafă goală de 2l, turnând o singură sticlă de 1l. Și să mai dea și pe afară.
Șocul se atenuează când găsim pe site-ul publicației România Curată, prezidate tot de d-na Pippidi, un studiu despre politica de colectare a taxelor. Aici, este citat un studiu internațional potrivit căruia, în Uruguay, în ultimii ani, rata de creștere a veniturilor fiscale / PIB a depășit rata creșterii PIB, pe parcursul a 15 ani (1998-2002). De asemenea, în 15 ani, statul sud-american a făcut progrese mari în direcția democratizării, anti-corupției și incluziunii sociale. Din aceste date statistice, beția de cuvinte a generat un enunț inept, însoțit de formularea arogantă despre ”surzi și muți”.
De fapt, aroganța este cea care te face să crezi că te pricepi la toate domeniile discutate la TV și este primul semn al pierzaniei.
În anii 2000, când funcționa secția română a BBC, doamna Pippidi s-a referit doct la separatiștii pro-ruși din Transnistria drept regimul ”din dreapta Nistrului”. Dacă te uiți la hartă, e în dreapta, însă doamna profesoară de politici publice nu știe că, la geografie, se ia în considerare direcția de curgere, deci separatiștii sunt în stânga Nistrului.
Cel mai trist este că doamna Pippidi chiar este o persoană ultra-competentă în analiză sociologică și psihologie socială. Adică atunci când nu vorbește despre fiscalitate sau politică externă. Spre diferență de alte personaje din studiouri, care enunță doar platitudini sau năzbâtii, indiferent de subiect.
Marile voci ale societății ar trebui să renunțe la pretenția că se pot pricepe la orice. Dar și jurnaliștii-moderatori ar trebui să le taie din avânt, încercând să fie mai mult jurnaliști și mai puțin ridicători la fileu. Spun asta fără să mă pricep la volei.