Curtea Europeană de Justiție: Statele UE pot refuza „turismul social”, caz generat de o familie de români

Judecătorii recunosc principiul de bază că solicitanții nu trebuie să devină o „sarcină excesivă” pentru sistemul de asistență socială din țara gazdă

Curtea Europeană de Justiție (CJUE), instituție a UE, a decis marți că statele membre pot refuza să acorde ajutoare sociale către cetățeni din alte state membre, caz care a pornit de la litigiul dintre o româncă și o instituție publică locală din Leipzig, Germania.

Hotărârea CJUE este foarte relevantă în contextul în care tema „turismului social” a fost exploatată intens de forțele politice populiste din state ca Germania, Austria, Marea Britanie, Irlanda sau Franța, în special cu referire la cetățenii români și bulgari care cer ajutoare sociale și de șomaj, fără să își caute un loc de muncă.

Guvernul de la Londra a salutat această sentință, iar instituțiile publice ar putea deja să scoată de pe listele de ajutoare persoane care abuzează de dreptul la liberă circulație, potrivit BBC.

Cauza C-333/2013:

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între doamna Elisabeta Dano și fiul său, Florin, pe de o parte, și Jobcenter Leipzig, pe de altă parte, în legătură cu refuzul acestuia de a le acorda prestațiile asigurării de bază (”Grundsicherung”), și anume, pentru doamna Dano, prestația de subzistență (”existenzsichernde Regelleistung”), iar pentru fiul său, alocația socială (”Sozialgeld”), precum și participarea la cheltuielile de cazare și de încălzire, prevăzute de legislația germană.

Premise juridice:

Regulamentul (CE) 883/2004

• Regulile de coordonare a sistemelor naționale de securitate socială se înscriu în cadrul liberei circulații a persoanelor și trebuie să contribuie la îmbunătățirea nivelului de viață și a condițiilor de încadrare în muncă a acestora.
• În interiorul Comunității, nu există în principiu nicio justificare pentru ca drepturile de securitate socială să depindă de locul de reședință al persoanei în cauză. Cu toate acestea, în anumite cazuri, în special în ceea ce privește prestațiile speciale ce au legătură cu mediul economic și social al persoanei în cauză, locul de reședință poate fi luat în considerare.

Directiva 38/2004:

• Persoanele care își exercită dreptul de ședere nu trebuie să devină o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială din statul membru gazdă în timpul unei perioade inițiale de ședere. Prin urmare, dreptul de ședere pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora ar trebui să facă obiectul anumitor condiții, dacă perioadele de ședere depășesc trei luni.
• Atât timp cât beneficiarii dreptului de ședere nu devin o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă, aceștia nu ar trebui să fie expulzați. Măsura de expulzare nu ar trebui în niciun caz să se adopte împotriva lucrătorilor care desfășoară activități salariate, a celor care desfășoară activități independente sau a persoanelor care caută de lucru, astfel cum sunt acestea definite de Curtea de Justiție, decât din motive ce țin de ordinea publică sau de siguranța publică.
• Toți cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriul altui stat membru pentru o perioadă mai mare de trei luni în cazurile în care

– sunt lucrători care desfășoară activități salariate sau activități independente în statul membru gazdă sau

– dispun de suficiente resurse pentru ei și pentru membrii familiilor lor, astfel încât să nu devină o sarcină pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă în cursul șederii și dețin asigurări medicale complete în statul membru gazdă

• O măsură de expulzare nu poate fi în niciun caz adoptată împotriva unor cetățeni ai Uniunii sau membrilor de familie ai acestora în cazurile în care:

– cetățenii în cauză ai Uniunii sunt lucrători care desfășoară activități salariate sau independente ori

– cetățenii în cauză ai Uniunii au intrat pe teritoriul statului membru gazdă în căutarea unui loc de muncă. În acest caz, cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora nu pot fi expulzați atât timp cât cetățenii Uniunii pot dovedi că sunt în continuare în căutarea unui loc de muncă și că au șanse reale de a fi angajați.”

Codul german al securității sociale – SGB II

• Este aptă de muncă orice persoană care, într‑un viitor previzibil, nu se află în incapacitate, din cauza unei boli sau a unui handicap, de a desfășura o activitate profesională cel puțin trei ore pe zi în condițiile obișnuite de pe piața muncii.
• Străinii care au intrat pe teritoriul național pentru a obține ajutor social sau al căror drept de ședere decurge doar din obiectivul căutării unui loc de muncă nu au drept la ajutor social, nici ei, nici membrii familiilor lor.

De la ce a pornit litigiul

• Elisabeta Dano, născută în anul 1989, și fiul său Florin, născut la 2 iulie 2009 la Saarbrücken (Germania), sunt amândoi cetățeni români. Potrivit constatărilor instanței de trimitere, Elisabeta Dano a intrat în Germania pentru ultima dată la 10 noiembrie 2010.
• Elisabeta Dano și fiul său locuiesc de la sosirea la Leipzig în apartamentul unei surori a Elisabetei Dano, care le asigură hrana.
• Elisabeta Dano primește pentru fiul său Florin alocație de stat pentru copii (”Kindergeld”), plătită de Casa de Alocații Familiale din Leipzig în numele Agenției Federale pentru Ocuparea Forței de Muncă, în cuantum de 184 de euro pe lună. Serviciul de Asistență Socială pentru Tineri și Copii din Leipzig plătește în plus un avans din pensia alimentară în cuantum de 133 de euro pe lună pentru acest copil, al cărui tată este necunoscut.
• Elisabeta Dano a urmat trei ani de școală în România, dar nu a obținut nicio diplomă de absolvire. Înţelege oral limba germană şi se poate exprima simplu în această limbă. În schimb, nu știe să scrie în această limbă și este capabilă să înţeleagă numai limitat texte redactate în limba germană. Nu are nicio calificare profesională și până în prezent nu a exercitat o activitate profesională nici în Germania, nici în România. Deși capacitatea sa de muncă nu a fost niciodată contestată, nu există niciun indiciu în sensul că ar fi căutat un loc de muncă.
• O primă cerere formulată de Elisabeta Dano și de fiul său privind acordarea de prestații ale asigurării de bază în temeiul SGB II a fost respinsă de Jobcenter Leipzig în septembrie 2011.
• O nouă cerere pentru aceleași prestații, introdusă în ianuarie 2012, a fost de asemenea respinsă prin decizia Jobcenter Leipzig din februarie 2012, iar după o cale de atac administrativă, respinsă prin decizia din iunie 2012.
• Elisabeta Dano și fiul său au introdus la 1 iulie 2012 o acțiune împotriva acestei decizii la Sozialgericht Leipzig, prin care au solicitat din nou acordarea prestațiilor asigurării de bază pentru persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă, în temeiul SGB II, pentru perioada care a început la 25 ianuarie 2012.
• Această instanță consideră că Elisabeta Dano și fiul său nu au dreptul la prestațiile asigurării de bază. Totuși, instanța germană a sesizat CJUE pentru a stabili dacă principiul general al nediscriminării dreptul general de ședere din legislația UE se opun dispozițiilor din dreptul german.

Din decizie:

• Statul membru gazdă nu este obligat să acorde dreptul la o prestație de asistență socială în timpul primelor trei luni de ședere sau, după caz, în perioada de căutare a unui loc de muncă prevăzută în Directiva 2004/38, care se prelungește după această primă perioadă, și nici nu este obligat ca, înainte de dobândirea dreptului de ședere permanentă, să acorde ajutoare pentru studii unor persoane altele ”decât lucrătorii care desfășoară activități salariate sau independente, persoanelor care își mențin acest statut și membrilor familiilor acestora.
• Reiese din dosar că Elisabeta Dano locuiește în Germania de mai mult de trei luni, că nu se află în căutarea unui loc de muncă și că nu a intrat pe teritoriul acestui stat membru pentru a munci aici.
• Statul membru gazdă nu este astfel obligat să acorde dreptul la o prestație de asistență socială unui resortisant al unui alt stat membru sau membrilor familiei sale în primele trei luni.
• Pentru o durată a șederii mai mare de trei luni, se reține în special faptul că aceste persoane nu trebuie să devină o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă.
• În cauza dată, reclamanții nu dispun de suficiente resurse și nu pot, prin urmare, să pretindă un drept de ședere în statul membru gazdă, deci nu se pot prevala de principiul nediscriminării.