Problema principală: lipsa autocontrolului
Fără autocontrolul dat de voinţă te simţi că o frunză în bătaia vântului. Imaginează-ţi voinţa ca o cârmă a unei corăbii. Fără cârma, corabia este împinsă de vânt în toate direcţiile. Dar având o cârmă bună şi puternică, chiar dacă bate vântul, poţi dirija corabia. Poate că nu va merge cu viteză în direcţia dorită de tine, dar măcar nu va sta pe loc şi nu se va întoarce din drum.
Pentru mine voinţa e un „muşchi” psihologic. Trebuie zilnic să îl antrenez, scrie antrenorul de NLP, Marius Simion, pe site-ul său nlpmania.ro. Pentru asta, el ne învaţă nişte trucuri simple pe care le putem face ca să îţi creşti nivelul voinţei de la o zi la alta.
Cele 3 niveluri de conştiinţă personale
Nu ştiu dacă păţeşti şi tu, dar eu aveam uneori nişte zile în care „mi se rupea” de toate obiectivele şi de toate proiectele pe care le aveam în lucru şi tot ce voiam era să stau, să vegetez fără să trebuiască să îmi ridic fundul de pe canapea.
Erau acele zile în care mă uitam la TV sau citeam, mâncăm, mă plimbam prin casă sau pe afară, dar de lucrat pentru mine, nu lucrăm deloc.
Seara mă simţeam mizerabil, mă criticam pentru cât de leneş sunt şi cum am pierdut ca un fraier ziua cu lucruri inutile.
Alteori trebuia să lucrez ziua următoare de dimineaţă până seara ca să recuperez munca pierdută cu o zi înainte, pentru că anumite proiecte au deadline şi nu aveam voie să amân. Atunci iar mă enervam pe mine pentru cât de leneş şi fraier am putut să fiu. Dacă aveam voinţa, munca era bine organizată şi nu puneam presiune pe mine.
În alte zile îmi propuneam să mănânc mai ordonat. Chiar dacă sunt vegetarian de 18 ani, mai mănânc uneori mâncare nesănătoasă sau carbohidraţi. Se văd imediat pe burta mea pentru că… nu fac sport (surpriză?:)
Aşa că uneori mâncăm seara pâine şi iar mă simţeam fără voinţă.
Ştiu multă lume care cedează uşor în faţa unui pahar de vin bun şi apoi a încă unui pahar. Sau mulţi îşi propun să se lase de ţigări. Şi o fac, se lăsă de ţigări de trei ori pe săptămână. În fiecare săptămână.
Soluţia la toate acestea este creşterea puterii voinţei personale. Acest concept de voinţă personală este super necesar mai ales celor la început de drum în dezvoltarea personală.
Când simţi că îţi lipseşte voinţa personală, de fapt tu te afli la început de drum în dezvoltarea ta.
Eu împart evoluţia noastră în câteva etape.
Etapa pre-dezvoltare personală (Nu eşti deloc interesat de cunoaştere de sine. Ai impresia că lucrurile din viaţa ta ţin de noroc, de şansă, ai impresia că poţi face tot ce îţi propui. Când suferi, dai tot timpul vina pe ceilalţi. Nu reuşeşti să atingi obiectivele importante din viaţa ta. Când reuşeşti ceva, te simţi mândru ca şi când ai fi centrul universului. Etapa asta se sfârşeşte printr-o suferinţă (obstacol, problema) pe care nu poţi să o rezolvi de pe nivelul tău actual de dezvoltare şi vei fi nevoit să îţi începi dezvoltarea propriu-zisă.)
Etapa dezvoltare personală (Ţi-ai dat seama că nu poţi să rezolvi anumite probleme dacă nu te schimbi, aşa că începi să studiezi. Îţi iei mentori, mergi la cursuri, citeşti cărţi, înveţi tot ce aveai nevoie să înveţi. Începi chiar şi să aplici, uneori apar rezultate, alteori nu simţi că apare nicio schimbare în viaţa ta. Îţi dezvolţi încrederea în tine, autocontrolul emoţional, comunicarea etc. Obiectivele tale încep să se realizeze, dar simţi că munceşti pentru ele.)
Etapa de evoluţie spirituală (Etapa aceasta va începe după ce nu mai faci eforturi în atingerea obiectivelor. Cât timp ai obiective pe care nu le poţi îndeplini fără efort, te găseşti încă în etapa a doua a dezvoltării personale. Doar când cunoşti foarte bine cum gândesc oamenii, cum gândeşti tu, atunci obiectivele tale le vei atinge atât de uşor, încât nu mai implica provocare. În acel moment eşti pregătit pentru etapa evoluţiei spirituale. Acum eşti interesat de cunoaşterea Eului tău real, fără a căuta alte beneficii din asta, doar de dragul cunoaşterii.)
Cunosc oameni care îmi spun că ei sunt deja la nivelul al treilea (evoluţie spirituală) şi că vor să cunoască cine sunt cu adevărat, să îşi cunoască Eul real. Şi îi întreb de ce vor asta, iar ei îmi răspund că atunci vor avea mai multă încredere în ei, mai multă putere, mai multă fericire. Adică îmi dau răspunsuri de pe nivelul 2.
Voinţa are legătură mare cu nivelul tău de evoluţie. Dacă te găseşti pe primul nivel, şi voinţa ta o să fie scăzută. Pe nivelul 2 al dezvoltării conştiinţei tale, voinţa începe să crească şi să te ajute să îţi atingi obiectivele.
Maximul de voinţă îl vei atinge atunci când eşti la finalul nivelului 2 de dezvoltare şi începi să treci pe nivelul de evoluţie spirituală. Pe nivelul trei al dezvoltării nu vei mai avea nevoie de voinţă, pentru că te vei folosi de o altă capacitate psihologică, şi anume de puterea intenţiei. Acum însă vreau să lucrăm împreună pentru dezvoltarea voinţei.
Voinţa este o „armă” a dezvoltării personale, aşa cum intenţia este o „armă” la care vei avea acces pe următorul nivel din evoluţia ta.
Voinţa şi puterea interioară
Ştiu oameni care gândesc că voinţa şi autocontrolul înseamnă să te chinui tu pe tine. Ei gândesc că dacă îţi vine acum să scoţi o ţigară să o fumezi pur şi simplu exact asta trebuie să faci, indiferent de consecinţe şi de mediu. Sau dacă îţi vine să dai un pumn în naşul şefului tău, fă-o!
În realitate, disciplina interioară nu se referă la reprimarea dorinţelor, ci se referă la transformarea lor în ceva superior.
Nu s-a pus niciodată problema de a sufoca instinctele şi dorinţele noastre. Dacă faci asta, o să te trezeşti că ele răbufnesc din subconştient cu o putere mult mai mare.
De câte ori ţi s-a întâmplat să îţi propui să ţii cură de slăbire şi să nu mănânci prăjituri o saptamna sau chiar o lună de zile? Iar la finalul termenului propus de tine poftă să fie aşa de mare, încât să mănânci mai multe prăjituri decât ţi-ai refuzat toată perioada.
Am un nepot care încearcă să se lase de fumat. Dar nu făcea decât să îşi reprime dorinţa de a fuma şi în realitate îşi amplifica în subconştient nevoia asta. După câteva zile nu mai rezistă, pentru că nevoia de a fuma creştea în interiorul lui.
După ce a văzut că aşa păţeşte de fiecare dată, acum îmi spune că de fapt nu îşi doreşte să se lase de fumat, având credinţa că nu are rost să mai încerce.
Da, nu are rost să mai încerce cu această metodă, pentru că reprimarea nu duce nicăieri.
Şi totuşi care e rolul voinţei dacă nu să îţi blocheze viciile şi dorinţele?
Ţine minte că nu ai voie niciodată să te foloseşti de voinţa în lupta cu viciile şi dorinţele tale. Voinţa nu o să fie niciodată suficient de puternică, ci doar o să te chinui tu pe tine, o să te handicapezi şi o să te agresezi emoţional. E ca şi când ţi-ai da singur palme.
Orice comportament negativ vrei să îl blochezi prin voinţa, el va creşte în intensitate şi te va demoraliza. Vei ajunge aşa că nepotul meu să crezi că nu ai nicio şansă în lupta cu acel comportament, te vei acomoda cu el, vei căuta chiar justificări şi vei zice că „toată lumea fumează” sau că „în realitate, ce rău poate să îmi facă încă o prăjitură?”
Secretele voinţei de fier
Dacă vei continua să îţi impui obiective neplăcute, dureroase pentru tine, obiective prin care îţi reprimi plăceri, nu vei reuşi să le atingi.
Tot psihicul uman este construit să urmărească obţinerea satisfacţiei şi a fericirii. Cum crezi că te va ajuta propria ta psihologie dacă tu îţi propui ca obiectiv să te chinui pe tine în fiecare zi? Dezvoltarea voinţei, a autocontrolului nu are voie să se transforme într-o luptă cu tine însuţi. Pentru niciun obiectiv al tău nu ai voie să te lupţi cu tine însuţi. Ştii ce va face psihicul tău dacă vei lupta cu tine însuţi ca să atingi un obiectiv? Va renunţa la obiectiv. Psihicului tău nu îi place conflictul şi va observa că tu ai intrat în conflict cu tine însuţi de când ţi-ai ales acel obictiv. Aşa că te vei convinge singur cu argumente solide că e cazul să renunţi la obiectiv.
Sună cunoscut? Eu făceam asta deseori. Credeam că îmi lipseşte voinţă. Dar în realitate îmi propuneam obiective care intrau în conflict cu mine însumi. Îmi propuneam obiective pe care în realitate nu le iubeam, le doream doar pentru că simţeam că „trebuie” să le împlinesc, dar nu le doream cu adevărat. Aşa apare conflictul.
Sunt convins că ai o listă proprie cu obiectivele tale nedorite în realitate. Toate acelea pentru care zici „trebuie să îl ating” sunt cele pe care nu le doreşti.
Cuvântul „Trebuie” este criteriul care îţi spune dacă un obiectiv este impus sau este dorit. Dacă zici „trebuie” legat de vreun obiectiv al tău, atunci eşti în conflict interior, îţi foloseşti greşit voinţa împotriva ta însuţi şi te miri de ce nu ai încredere în tine şi nu ai voinţă.
Eu eram în faza asta şi nu am priceput până când nu am meditat mult la acest proces de luptă interioară. Concluziile la care am ajuns au făcut să îmi schimbe mai mult decât mă aşteptam viaţa. Am folosit în schimbarea mea trei trucuri psihologice. Azi îţi dau unul dintre ele:
Plăcerea înaintea disciplinei (plăcerea e mai puternică decât disciplină, deci trebuie studiată mai bine)
Mi-a plăcut o replică, dar nu mai ştiu de unde am citit-o. Sună cam aşa: „Nicio mie de zâmbete nu pot să compenseze o singură lacrima”. Dacă ştii de unde e citatul ăsta, te rog să îmi zici şi mie pentru că e genial şi super adevărat. Am ajuns la concluzia că e absolut necesar să îmi urmăresc obiectivele cu plăcere şi pasiune, şi nu din obligaţii sociale, nu pentru că „trebuie”, ci pentru că vreau eu să o fac.
Aceasta a fost cea mai puternică prima schimbare pe care am făcut-o. Începând cu acest pas, am schimbat felul în care îmi alegeam obiectivele. În loc să aleg obiective pe care „trebuie” să le împlinesc, am tăiat de pe lista toate care le descriam prin „Trebuie” şi am pus pe lista de obiective doar cele care începeau cu „eu vreau”. Apoi am mers mai departe şi am scos din dicţionarul meu mental cât mai mult „trebuie” şi l-am înlocuit cu „vreau” , „decid” , „aleg”. Treptat, am observat că s-a modificat ceva în calitatea emoţiilor mele de peste zi. Eram mult mai motivat, mult mai entuziasmat de munca mea.
În realitate, nu mai simţeam că munceam, simţeam că nu munceam suficient, că îmi face cu adevărat plăcere profundă orice activitate pe care „aleg” să o fac. În timp, mintea mea a scos „trebuie” şi automat a fost eliminată o sursă de presiune emoţională.
Testează tu singur. Spune-ţi în minte: „Trebuie să fac azi acţiunea asta” şi apoi compară cu ce simţi când îţi spui „Vreau să fac azi acţiunea asta”. Observă ce simţi comparând emoţiile după cele două afirmaţii. Şi imaginează-ţi cum ar fi să ai doar acele emoţii pozitive în tine. Altă greşeală de gândire pe care am făcut-o şi eu, şi alţii este să gândim că prima dată facem acţiunile care nu ne plac, apoi ne recompensam şi facem ce ne place.
Eficienţa acestui mod de lucru este scăzută. Pe termen lung, începem să ne păcălim singuri şi să fugim de orice disconfort şi să căutăm doar plăcerea. Aşa că soluţia corectă ar fi să facem cu plăcere acţiunile care anterior nu ne făceau plăcere. Pentru a aduce plăcere într-o acţiune neutră sau chiar neplăcută, e necesar să îţi schimbi punctul de vedere asupra acelei acţiuni.
De exemplu, bunicul meu m-a învăţat o regulă pentru asta. De fiecare dată când mă gândesc la el, îmi vine în minte o întâmplare de când eram mic. Îmi amintesc că m-a luat cu el la pădure să îl ajut să taie un copac. Aveam vreo zece ani, deci eram convins că o să îi fiu de mare ajutor. În realitate, m-a luat cu el să mă înveţe o lecţie de viaţă şi pentru asta îi rămân veşnic recunoscător. După ce a tăiat copacul, mi-a zis că acum e momentul să îl tăiem împreună cu fierăstrăul în bucăţi bune pentru foc. Îmi amintesc că m-am pleoştit tot pentru că nu aveam niciun chef să îmi pierd următoarele ore tăind cu fierăstrăul când puteam să hoinăresc prin pădure. Dar a ştiut cum să mă ia şi cum să îmi explice ce am de făcut. Mi-a zis o frază ce o să îmi rămână în memorie. Mi-a zis să nu fiu atent la tot lemnul ce urmează să îl tai, ci să fiu atent doar la mişcarea pe care o făceam în acel moment cu fierăstrăul, ca şi când aceea era şi prima, şi ultima.
Acum, după ani de zile, îmi dau seama că în acea pădure, tăind lemne pentru foc, bunicul meu mi-a dat prima lecţie de psihologie din viaţa mea.
Concentrarea pe momentul prezent, atenţia pe acţiune, şi nu pe rezultat le-am găsit ulterior în cărţile de psihologie. Dar eu primisem această lecţie la zece ani şi mi-a rămas în minte. O perioadă am uitat lecţia, am uitat înţelepciunea bătrânilor mei bunici. Dar când mi-am amintit-o, a devenit a doua mea natură. Acum aşa lucrez, închid telefoanele, închid uşa, uit să mănânc şi să beau apă, absorbit de ceea ce fac.
Nu ştiu dacă îmi place ce fac, dar ştiu că orice aş face ar ajunge să îmi placă dacă îi dau suficientă atenţie. De fapt, acesta e secretul voinţei. Transformă în plăcere ceea ce înainte nu îţi plăcea. Iar ca să faci asta, concentrează-te pe acţiune, nu pe rezultatul ei.
Uneori fac curat în casă cu soția. Eu dau cu aspiratorul şi mă prefac că şterg praful. Am timp să mă studiez, să fiu atent la ce simt. Dacă sunt concentrat pe acţiune, nu îmi dau seama când am terminat, dacă mă gândesc la altceva, am o stare de frustrare şi nervozitate că am senzaţia că nu e de mine să fac curat.
Aşa e cu toate acţiunile tale. Dacă le trăieşti atent, dacă îţi dai voie să le savurezi, ajungi să îţi placă. Atunci vei putea să îţi atingi obiectivele uşor.
Dar dacă te gândeşti la ce ai de făcut cu frustrare şi spunându-ţi că „trebuie” să le faci, vei ajunge să îţi sabotezi voinţa, vei ajunge să îţi sabotezi obiectivele şi vei abandona înainte să ajungi la capăt de drum.
Olimpia Diaconiuc