- Sorin Roșca Stănescu
Răspunsul scurt este că fostul președinte Emil Constantinescu l-a umilit pe actualul președinte, Klaus Iohannis, prin calitatea administrației pe care a condus-o. De fapt, cei patru ani ai lui Emil Constantinescu pot fi caracterizați drept o administrație. În timp ce cei cinci ani și ceva în care, până în prezent, Klaus Iohannis a funcționat ca președinte nu reprezintă o administrație. Și nu sunt șanse nici de aici încolo. Îi mulțumesc cunoscutului istoric Alex Mihai Stoenescu pentru excepționala lucrare dedicată administrației Constantinescu. Cine înțelege acea perioadă scurtă din istorie, 1996-2000, poate înțelege mult mai bine și ce se petrece în România de azi. Iar ceea ce se petrece este jalnic.
În numai patru ani, voința unui om care nu a dispus de o majoritate consolidată în Parlament, care, dimpotrivă, din perspectiva Legislativului, a fost silit să navigheze prin ape extrem de tulburi, care nu a avut o bază de selecție solidă pentru a-și alege destui oameni iscusiți și dedicați actului de guvernare, care a moștenit o Justiție precară și o junglă a lumii de afaceri, traversând și cumplitul război din Iugoslavia, luptându-se cu un adversar intern redutabil, PSD, a fost un veritabil miracol. Emil Constantinescu, cu administrația pe care a creat-o și a condus-o, a reușit să treacă România prin furtună, să-i schimbe în mod decisiv direcția și să o aducă practic în NATO și în Uniunea Europeană, actele finale fiind perfectate la scurt timp după nefericita realegere a lui Ion Iliescu sub guvernarea lui Adrian Năstase. România trecuse printr-o teribilă furtună, ocolise în patru ani pericole uriașe, inclusiv pericolul încetării de plăți, devenise un stat frecventabil, cu care negociau marile puteri și avea în linii mari un viitor pecetluit, cel puțin din perspectivă euroatlantică. Emil Constantinescu a trecut această țară de punctul ireversibilității. Ceea ce nu făcuse Ion Iliescu într-un mandat și jumătate prezidențial și nici nu a mai făcut altcineva după.
În calitate de director al trustului de presă Ziua, de adversar înverșunat al lui Ion Iliescu și al partidului său și de susținător al unei schimbări radicale în România, am avut prilejul și în același timp onoarea de a mă întâlni frecvent și de a purta multe discuții cu președintele Emil Constantinescu. După ce ieri seară am terminat de parcurs cele 650 de pagini de istorie oferite de Alex Mihai Stoenescu, am tras o concluzie dureroasă. Dar cât se poate de adevărată. Eu am trăit în cei patru ani ai administrației Constantinescu în epicentrul acelei istorii formidabile, dar, în același timp, am trăit doar istoria mea. Am beneficiat de o serie întreagă de informații, unele privilegiate, am participat la evenimente cardinale, dar nu am făcut altceva decât să am o percepție fragmentară. Și mi-a scăpat ansamblul. La fel cum cred că s-a întâmplat cu toți ceilalți. Fiecare a trăit atunci istoria lui. Pentru fiecare dintre noi, chiar dacă eram mai bine sau mai puțin bine informați, marea traversare a însemnat altceva. O simplă secvență dintr-o extraordinară traversare colectivă. Îndrăznesc să spun că nici măcar cei mai apropiați sfetnici ai lui Emil Constantinescu nu au avut o imagine completă, în toată complexitatea ei, a administrației acelor patru ani. Poate că nici el însuși. Între timp s-au scurs 20 de ani. În 20 de ani, aproape fără excepție, șefii de state care existau atunci și cu care Emil Constantinescu a colaborat îndeaproape, ca de altfel și consilierii acestora sau alte personalități aflate în miezul evenimentelor și-au redactat și publicat cărțile de memorii. Voi da un exempu abstract. Una este ce îi scria în nenumăratele epistole președintele Franței Jacques Chirac lui Emil Constantinescu și alta e ce gândea acesta cu adevărat și care era motivația reală a mesajelor pe care le transmitea omologului român. În plus, nimeni dintre noi nu a avut până în prezent acces la toate documentele oficiale ale epocii, nimeni nu a încercat și cu atât mai puțin nimeni nu a reușit să deschidă arhivele, pentru a înțelege mai bine în ce condiții a reușit România un salt ireversibil în viitor, deși toate planetele păreau că se așezaseră împotriva ei. Primul care a izbutit să pună cele mai importante piese la loc, să-și formeze și să ne redea o imagine corectă, de multe ori surprinzătoare și uneori uluitoare a administrației Emil Constantinescu, este marele istoric Alex Mihai Stoenescu. Dacă mai este necesar, fac precizarea că cea mai grea ramură a istoriei, cea mai delicată, cea mai minată este istoria recentă. Acum, după ce am închis această carte de referință, pot spune că am înțeles măreția administrației Constantinescu și îi înțeleg pe mai marii lumii de ce nu este zi de la Dumnezeu în care să nu-l consulte, în care să nu-l invite la reuniuni în cerc închis extrem de importante, în care să nu-i acorde o prețuire destinată unui număr extrem de mic de personalități, în timp ce noi, reprezentanți ai opiniei publice, împreună cu guvernații și oamenii politici pe care i-am pus în fruntea statului îl ignorăm.
În 1996, România era pe butuci. Se irosise cam tot ce acumulase prin exercițiul dictaturii cu o mână de fier regimul comunist. Țara era îndatorată până în gât. Nimeni nu mai era dispus să ne împrumute. Indiferent de dobândă. Urma să intrăm în încetare de plăți. Ceea ce mai funcționa din economie era economia neagră. Cartelurile fostei Securități și a fostei nomenclaturi luaseră în prizonierat economia și finanțele statului. Mai toate băncile fuseseră supuse unui jaf astăzi greu de imaginat și erau amenințate cu dispariția. De altfel, multe au dat faliment atunci. Nivelul de trai scăzuse enorm față de anul 1989. Românii erau mult mai săraci și extrem de nemulțumiți. Sindicatele galbene blocau privatizarea. Iar minerii conduși de Miron Cozma amenințau nu numai prin vorbe, ci și prin fapte cu disoluția statului. În plan extern, eram captivi aproape în totalitate Moscovei, pentru că așa ne lăsase regimul Iliescu, și aveam un cumplit război la granița de Vest. În aceste condiții, administrația Constantinescu, de fapt extraordinara voință a unui singur om, care și-a sacrificat deliberat în acest scop cel de-al doilea mandat, a întors literalmente istoria.
Să avem luciditatea să-l comparăm pe Emil Constantinescu nu cu Ion Iliescu, care nu reprezintă altceva decât un dramatic și jalnic trecut comunist, ci cu ceilalți doi președinți pe care i-am avut, Traian Băsescu și Klaus Iohannis. În timp ce Constantinescu s-a consacrat binelui și viitorului României, și în condiții vitrege și-a dus lucrarea la bun sfârșit, Traian Băsescu, om din interiorul sistemului, nu a avut alt obiectiv decât acela de a încăleca serviciile secrete, Justiția, celelalte puteri ale statului, cu singurul scop de a dobândi pentru sine și pentru gașca lui mai multă putere. Nimic pentru țară. Totul pentru sine și pentru clanul său.
Și, iată, a urmat Klaus Iohannis. Vă rog să faceți o comparație și să puneți în antiteză raporturile pe care președintele Klaus Iohannis le are cu omologii săi euroatlantici, cu relațiile construite de Emil Constantinescu cu mai marii vremii. În prima imagine vom vedea lipsă de demnitate, slugărnicie, subordonare și o tendință constantă de a subordona interesul național intereselor altor națiuni. A făcut vreodată așa ceva Emil Constantinescu? Descoperim în comportamentul său vreun act oricât de mic de umilință? A sacrificat el vreodată interesele națiunii române în beneficiul altor state? Alex Mihai Stenescu nu a găsit așa ceva, deși este singurul istoric care a deschis și a cercetat și arhivele prezidențiale și alte arhive.
Exemplul lui Emil Constantinescu îl umilește pe Klaus Iohannis. Și ar trebui să-i dea de gândit. Mai are încă la dispoziție un interval mai lung de timp și condiții infinit mai bune decât a avut la dispoziție Emil Constantinescu. Dacă are un minimum de demnitate, dacă mai tresare în el vreun sentiment de patriotism, dacă mai există vreo zonă a conștiinței care este încă trează în Klaus Iohannis, lecția pe care i-o dă peste vremuri Emil Constantinescu ar trebui să-l electrocuteze.