Încă din antichitate, peruca a fost un obiect indispensabil. Confecționată din păr uman, de cal, de bovine, din lână sau fire sintetice și purtată peste sau în locul părului natural, peruca este purtată din motive de modă, pentru efecte estetice au stilistice, culturale sau religioase.
Peruca a fost inventată în urmă cu aproape cinci milenii, apărând aproape simultan în Egipt, Sumer, Asiria şi Persia, fiind utilizată pentru a evita păduchii sau pentru a defini statutul social al purtătorului. Căzută în derizoriu, la sfârşitul antichităţii, peruca a revenit puternic în actualitate, în timpul secolului al şaptesprezecelea, când moda a situat-o printre obiectele de vestimentaţie indispensabile persoanelor bogate. Picturile reprezentând egiptenii din antichitate îi înfăţişează cu podoabe capilare bogate, aranjate în coafuri elegante şi sofisticate, dar coafurile cu şuviţe spiralate şi aranjate cu multă migală erau false.
Asirienii foloseau perucile la ceremonialuri religioase, preferând bărbile false, frizate şi colorate. Femeile din Palestina antică îşi rădeau părul înaintea căsătoriei şi-şi făceau din el o perucă pe care o purtau după cununia religioasă. Regele Ludovic al XIV-lea, atins de calviţie din tinereţe, a introdus purtarea perucii, ca modă obligatorie, la Curtea Franţei. Pe vremea Regelui Soare, femeile şi bărbaţii aveau cate un set variat de peruci – pentru acasă, pentru dineuri, pentru serviciu, pentru serate festive şi pentru întâlniri amoroase.
Prima breaslă, în Paris, a fost cea de peruchier, fiind foarte apreciată, deoarece un nobil elegant trebuia să aibă mai multe peruci, care să fie întreţinute, pieptănate, dezinsectizate şi aranjate. În secolul al optsprezecelea, perucile şi-au schimbat forma şi mărimea după starea socială şi meseria purtătorului, fiind din păr alb pudrat cu prafuri de amidon fin şi arome de floare de portocal sau lavandă. Perucile albastre, violete şi roz încărcate cu pomezi şi ornamente au devenit simbolul decăderii nobilimii franceze.
Mai târziu, deasupra perucii se aşeza o pălărie cu bor larg şi multe pene, uneori cu tichie de mătase dedesupt. Pe la jumătatea anilor o mie şapte sute, perucile şi-au pierdut buclele ample, reducându-se la două rulouri deasupra urechilor cu coadă lungă şi împletită cu o panglică de mătase, legată cu o fundă bogată. După Revoluţia Franceză, peruca şi-a pierdut importanţa, devenind desuetă.
Roxana Mera