Miraculosul obiect, pe care Orientul antic îl păstra sub formă de tăbliţe de argilă, iar grecii şi romanii îl desfăşurau sub ochii lor şi Evul Mediu îl ataşa de bănci, strămoşii noştri îl ţineau în mână şi pe care acum îl putem pune în buzunar, cartea, are un rol foarte important în exprimarea gândirii şi în păstrarea oricărei cunoştinţe.
Dintotdeauna, oamenii au manifestat interes pentru a învăţa, a se iniţia şi a pătrunde tainele existenţei, iar antichitatea, evul mediu şi epoca modernă şi-au perfecţionat permanent formele de instruire, folosind consecvent cartea.
Definiţia cărţii îmbină trei noţiuni: suportul scrierii, difuzarea şi păstrarea textului, uşurinţa în mânuire. Tăbliţele de argilă sumeriene, papirusurile egiptene, sulurile Romei antice, manuscrisele medievale şi textele noastre tipărite pot fi considerate cărţi, în ciuda marii varietăţi de suporturi şi forme.
Numeroase texte au fost gravate în piatră, însă acestea nu sunt considerate cărţi, deoarece cartea trebuie să fie uşor de mânuit. Apariţia cărţii este legată de suporturile scrierii. Argila era folosita în Mesopotamia încă din mileniul al treilea înainte de Hristos, când se trasau caractere în tăbliţele moi şi umede, cu un instrument triunghiular; apoi tăbliţele se coceau în cuptor pentru a se întări.
Şi ţesăturile au servit drept suport scrierii, mai ales mătasea, pe care chinezii scriau cu pensula, dar principalele suporturi ale cărţii antice erau papirusul şi pergamentul.
Cărţile timpurii aveau un conţinut religios. Ulterior, a apărut hârtia, în Occident, ceea ce a permis multiplicarea şi popularizarea manuscriselor. În comparaţie cu pergamentul, hârtia prezenta avantajul unui preţ inferior şi mai multe posibilităţi de fabricaţie. Mai târziu, inventarea tiparului a adus cărţii o împlinire şi o desăvârşire.
R.M.