- Sorin Roşca Stănescu
Ce demonstrează ultimele evenimente din Ucraina? Că războiul civil de acolo, după atacul terorist asupra aeronavei de pasageri a companiei Malaysia Airlines, va lua amploare. România, tara de frontieră fiind, chiar dacă se află sub scut NATO, trebuie să facă faţă unor provocări specifice. Şi, ca atare, ar trebui să aibă şi o strategie în acest sens. Vizând interesul naţional, demersurile partenerilor noştri euroatlantici. Şi nu există aşa ceva. E greu de măsurat cât avem de pierdut în absenţa unor strategii. Putem însă mai lesne evalua ceea ce nu vom reuşi să câştigăm. Şi, din această perspectivă, se pune, fireşte, problema iresponsabilităţii decidenţilor politici.
Poate ca romanii au uitat. Aşa că mă simt obligat să le reamintesc. România nu are niciun fel de strategie de apărare naţională. De prin anul 2008. Strategia naţională de apărare este una dintre obligaţiile cele mai importante ale preşedintelui României. De la care acesta a abdicat. În plus, nu avem nici măcar o strategie punctuală. O strategie specială. O strategie care să vizeze situaţia din Ucraina. Care sunt scenariile posibile? Cum reacţionăm în raport cu acestea? Care sunt riscurile specifice pentru România? Şi care pot fi avantajele pe care România le-ar putea obţine într-un scenariu sau altul? Iată câteva întrebări esenţiale la care decidenţii politici de la Bucureşti sunt incapabili să dea un răspuns. Unde îi localizăm pe aceştia? În primul rând în Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. Din care fac parte preşedintele României, prim-ministrul, cei mai importanţi membri ai Guvernului, şefii principalelor servicii secrete. Evident, o răspundere revine întregii clase politice. Deci şi opoziţiei, Parlamentului şi nu numai majorităţii acestuia, pentru că, din aceste direcţii, nu sunt făcute suficiente presiuni, în sensul de a elabora şi de a trece prin forumul legislativ o strategie naţională de apărare, precum şi de a pune la punct, prin consens, o strategie de tip regional în raport cu provocarea numită Ucraina.
Hai să ne gândim ce pierdem în absenţa unor strategii. Să luăm primul exemplu care ne vine în minte. Micul trafic de frontieră. Sunt zeci de mii de familii, de-o parte şi de alta a graniţei cu Ucraina, în general etnici romani, care îşi îmbunătăţesc viaţa sau chiar trăiesc de pe urma micului comerţ, făcut în mod tradiţional. Situaţia din Ucraina, războiul civil de acolo, care iau amploare din ce în ce mai mare, pun, în mod inevitabil, capăt acestei activităţi producătoare de venituri. Pentru mulţi este vorba de singurele lor venituri. E greu de presupus că Uniunea Europeană sau Statele Unite, asaltate de mari provocări cu caracter regional sau global, ar putea să elaboreze o strategie specifică, în folosul acestei populaţii. Singurul stat interesat şi sigurul care poate face ceva pentru aceste zeci de mii de familii este statul român. Dar, în absenţa unei strategii, niciunui oficial nu i-a trecut prin cap aşa ceva. Ca să nu mai vorbim de modalităţi specifice, în care putem interveni, pentru a-i ajuta pe cei 400.000 de romani care trăiesc în Ucraina, în alte zone decât cele de frontieră şi care, la rândul lor, ar putea fi susţinuţi logistic. Vorbim despre o populaţie care s-a confruntat cu şovinismul ucrainean. Cu persecuţii greu de imaginat. Şi care, în condiţiile războiului civil, dar mai ales în epoca post-razboi, ar putea, dacă ar exista o preocupare serioasă a Bucureştiului, să beneficieze, pentru prima dată în istorie, de mari înlesniri. Dar trebuie pornit de la principiul că orice criză creează oportunităţi. Şi numai prostii nu valorifica oportunităţile.
Să ne gândim însă şi mai departe. Cel puţin teoretic, nu este deloc exclus ca ezitările intervenţiilor Uniunii Europene şi Statelor Unite în chestiunea ucraineană, bâlbâielile sau chiar contradicţiile vizibile existente între principalii protagonişti politici, să aibă, la origine, cu totul şi cu totul alte intenţii decât cele vizând integritatea teritorială şi politică a statului ucrainean în actualele sale frontiere. Ucraina, aşa cum a fost şi Iugoslavia, este o construcţie statală artificială. De data relativ recentă. Şi realizată prin rapt. O parte din teritoriul polonez este încorporat Ucrainei. La fel cum şi o parte din teritoriul românesc a fost încorporat Ucrainei. La fel cum, până de curând, şi Crimeea, care a aparţinut tătarilor, a fost cedata Ucrainei. Recuperată fiind acum, în mod paradoxal, de ruşi. Dacă, în cele din urmă, Ucraina va reveni la graniţele originale, atunci să privim adevărul în faţă şi să spunem că interesul românesc este uriaş. Şi, sub nicio formă, nu avem dreptul să construim scenarii din care să lipsească şi grija pentru ceea ce, istoriceşte vorbind, reprezintă teritoriu stăpânit de romani. Dar, nici în acest caz, noi nu avem vreo strategie.
Mă aştept că, în faţă provocării atacului terorist soldat cu îndolierea a sute de familii, dintre care un număr impresionant aparţin statului olandez, dar şi Statelor Unite, reacţiile comunităţii internaţionale să fie pe măsură. De aceea se şi încearcă obţinerea unei decizii în Consiliul de Securitate ONU. Scopul manifest este curăţarea, nu prin mijloace diplomatice, ci cu ajutorul forţei armate, a tuturor enclavelor create în dispreţ faţă de legile naţionale şi internaţionale de către separatiştii ruşi, al căror comportament, aşa cum s-a văzut, poate deveni de tip terorist.
Dar dacă nu se va recurge la o intervenţie armată? Dacă eşuează şi acest demers internaţional? Dacă războiul civil va fi escaladat? Nu ne apropiem, cu paşi repezi, de o situaţie cu adevărat explozivă? Şi, din nou, întreb: Unde este strategia de apărare naţională a României? Unde este strategia de intervenţie regională? Unde este responsabilitatea decidenţilor politici?