Un studiu cu privire la personalul din sănătate din Marea Britanie, din perioada mai-iulie 2020, arată că, după primul val, 47% dintre cadrele medicale sufereau de anxietate, 47 % sufereau de depresie, 22% se încadrau la sindrom post-traumatic, iar 58% aparțineau cel puțin uneia dintre categoriile de mai sus, arată un documentar BBC despre situația angajaților britanici din sănătate.
„Încă mai am coșmaruri cele mai multe nopți despre faptul că sunt complet depășită”.
Gemma, asistentă medicală din Irlanda de Nord, a fost redistribuită la o unitate de terapie intensivă la sfârșitul lunii martie, când a lovit primul val de coronavirus.
„Nu am avut niciodată grijă de un pacient bolnav, de terapie intensivă, în viața mea,” spune ea.
„M-am gândit doar că vin aici și voi muri. O iau și eu Covid și voi fi unul dintre acei pacienți din paturi.”
Pe măsură ce al doilea val al pandemiei prinde rădăcini adânci în multe regiuni din Marea Britanie, mii de lucrători ai NHS se luptă să-și revină din traumele deja acumulate.
„Am fost cu toții în echipamente de protecție tot timpul”, își amintește Nathan, asistent medical de terapie intensivă pentru seniori la un spital din Midlands. „Tot ce vedeți sunt ochii oamenilor, nu puteți vedea altceva”.
El descrie încercarea de a ajuta membrii juniori ai personalului să supraviețuiască zilelor lungi și dificile.
„Și aș vedea ochii aceștia la fel de mari ca farfuriile spunând că mă ajută, să fac ceva. Fă asta bine. Remediază asta.”
„Presiunea a fost o nebunie și anxietatea m-a cuprins”, spune el. „Nu puteam să dorm și nu puteam mânca, eram bolnav înainte de serviciu, tremuram înainte să intru în mașină dimineața.”
Nathan a ajuns să aibă timp liber cu anxietate severă, dar acum se întoarce la spital, așteptând să se umple din nou paturile.
Am vorbit cu o serie de asistenți medicali și medici din Marea Britanie care sunt profund îngrijorați cu privire la ceea ce se așteaptă în această iarnă.
Nu le folosim numele reale pentru că și-au împărtășit opiniile cu condiția anonimatului, pentru a vorbi liber.
Toți cred că este important ca publicul larg să audă din prima mână despre efortul enorm pe care l-au făcut cadrele medicale.
Nu a fost vorba doar de a face față efectelor devastatoare ale unei boli noi și mortale.
Presiunea pentru a face față rezistenței uriașe a altor tratamente medicale, care fuseseră suspendată, a însemnat că nici unii lucrători din domeniul sănătății nu au avut prea multe pauze în timpul verii.
„Am plecat în sfârșit în vacanță în septembrie și parcă am ieșit dintr-o ceață”, spune Danny, medic de terapie intensivă și anestezist din Yorkshire.
„Ultimele șase luni din viața mea au fost doar un fel de ceață pe care nu mi-o amintesc prea bine. Totul a fost despre Covid și nimic altceva„, spune el. „Și cred că asta ne-a ajutat prin primul val, dar evident că nu este un mecanism imposibil de continuat”.
Sentimentul de epuizare pe care îl împărtășesc pe scară largă a fost sporit de îngrijorările cu privire la lipsa personalului și de resentimentul profund – în special în rândul asistenților medicali – cu privire la salarii și condiții.
Una dintre imaginile primului val Covid este „săptămânalul aplaudat pentru cadrele medicale” – acel moment al unității naționale care a avut loc în pragul ușii la 20:00 în fiecare joi seară.
Lucrătorii din domeniul sănătății au apreciat foarte mult sprijinul public, dar mulți spun că ar prefera o decontare corectă a salariilor decât o altă rundă de aplauze.
Iar Jo Billings, psiholog de la Covid Trauma Response Working Group de la University College London, spune că „narațiunea lucrătorilor din domeniul sănătății ca fiind eroi sau îngeri a fost în mare măsură inutilă”.
Imaginea a fost că oamenii fac acest lucru pentru că sunt speciali, nu pentru că pur și simplu își fac treaba, pentru care ar trebui să fie bine plătiți și protejați.
„A fost, de asemenea, o adevărată barieră în calea persoanelor care caută ajutor cu propriile lor probleme„, spune dr. Billings, „pentru că simt că eroii nu se luptă. Un înger nu are tulburare de stres post traumatic”.
Sănătate mentală
Primul val de Covid-19 ar fi putut fi mult mai rău decât a fost. De fapt, mulți medici se așteptau să fie. O mare parte din capacitatea suplimentară creată atât de repede în sistemul de sănătate, în spitalele temporare Nightingale și în alte părți, nu era necesară.
Însă personalul din domeniul sănătății vorbește despre o mentalitate „de cart pe punte”, când oamenii făceau schimburi lungi și erau deseori departe de casă pentru perioade îndelungate pentru a-și proteja familiile.
„S-a epuizat mental și nu am avut cu adevărat o perioadă de detașare adecvată”, spune Moussa, consultant respirator din Greater Manchester. „De îndată ce primul val s-a încheiat, am început să recuperăm restanța altor cazuri. Deci, mai era un munte de urcat.”
Acest sentiment de oboseală și frustrare, într-un serviciu de sănătate deja întins până la limită înainte să lovească Covid, este surprins în datele puse la punct de către Grupul de lucru pentru răspunsul la traumatisme Covid.
Studiul Frontline Covid a efectuat aproximativ 1200 de lucrători medicali din Marea Britanie între mai și iulie a constatat că aproape 60% dintre aceștia îndeplineau criteriile pentru cel puțin unul dintre cele trei diagnostice: anxietate, depresie și tulburări de stres post-traumatic.
Au fost identificați diferiți factori de risc, inclusiv teama de a transmite Covid altora, accesul nesigur la echipamentele individuale de protecție (EPP) la acel moment, simțirea stigmatizării datorită rolului lor și lipsa senzației că pot vorbi cu un manager despre modul în care se descurcau.
Conversațiile cu personalul medical relevă un sistem de sprijin pentru bunăstarea personalului și sănătatea mintală, care este neuniform – fantastic în unele locuri, inexistent în altele.
„Un medic junior cu care am vorbit zilele trecute vorbea despre momentele dificile pe care le găsise într-un alt spital”, spune Dorothy Wade, psiholog la University College Hospital din Londra. „Și am spus:„ Nu ai avut așa ceva la celălalt spital? ” Și ea a spus: „Nu, absolut nimic. Nu era nimic oferit deloc.”
Ea spune că multe spitale încă nu au un psiholog al personalului și nu au avut resurse pentru a oferi provizii. A fost o poveste similară în unitățile de terapie intensivă, spune Nicki Credland de la British Association of Critical Care Nurses.
„În unele locuri a existat o cantitate semnificativă de sprijin psihologic”, dar în altele „personalul raportează că trebuie să meargă la medicul lor de familie”.
Serviciul Sănătate Publică din Anglia spune că aproape jumătate de milion de angajați au primit un sprijin suplimentar în ceea ce privește nevoile lor de sănătate și bunăstare mentală în timpul primului val, prin intermediul aplicațiilor de auto-ajutor, a serviciilor de mesagerie, a forumurilor online și a liniilor telefonice de asistență.
Dar, în majoritatea cazurilor, este responsabilitatea managementului local și, uneori, asistența nu este disponibilă în momentul în care lucrătorii în schimburi au nevoie de el.
„Membrii personalului din secția noastră au fost marcați permanent de Covid”, spune Jacqui, asistentă medicală la un mic spital comunitar din Londra. „Uneori se luptă acum îndeplinind unele dintre sarcinile mai minore. [Dar] am fost foarte norocoși că avem o încredere foarte bună, mică”, spune ea, „care a luat toate acestea la bord și le sprijină”.
Sondajul Frontline Covid dezvăluie că mulți dintre lucrătorii redistribuiți în alte spitale au fost îngrijorați de ceea ce au văzut. Acest lucru se datorează în parte faptului că, chiar și în cele mai bune momente în îngrijirea critică, mulți pacienți vor muri.
„Trebuie să aveți această ușoară deconectare de la ceea ce se întâmplă, deoarece trebuie să acceptați că puteți face totul bine și este posibil ca pacientul să nu supraviețuiască”, spune Danny, medicul ICU din Yorkshire. „Dar oamenii care vin din alte părți din spital nu au avut timp să dezvolte acest tip de mentalitate”.
În Irlanda de Nord, Gemma a fost întrebată recent de managerul ei dacă dorește să se ofere voluntar pentru a se întoarce la o unitate de terapie intensivă.
„Am râs în fața ei și am spus că nu”, recunoaște ea. „Nu știu dacă voi fi forțat să plec. Dar, de îndată ce treci peste pragul unui spital, nu poți refuza să ai grijă de un pacient. Și gândul este că ai făcut-o înainte, pare că o poți face din nou. „
Articolul original pe BBC.