Liderul sindical consideră că este necesară oprirea transferului de resurse publice către cei care pot munci, dar refuză să o facă
Într-un interviu pentru Sursa Zilei, Dumitru Costin, președintele Blocului Național Sindical, vorbește despre riscurile aplicării noului Cod Fiscal, despre comportamentul „straniu” al unui guvern de centru-stânga de a fi mai apropiat de marele capital, despre Parteneriatul Transatlantic pentru Comerț și Investiții (TTIP) și despre necesitatea opririi transferului de resurse publice către cei care pot munci dar refuză să o facă.
- Ce poziție aveți față de modificarea Codului Fiscal?
E un conglomerat de inițiative, în opinia noastră insuficient fundamentate și mai ales insufient dimensionate, în sensul în care nu poate să spună nimeni astăzi care vor fi consecințele aplicării acestor prevederi – mă refer la echilibrele macroeconomice.
Dacă o să constatăm că acest demers, aparent generos, se întoarce împotriva noastră, în sensul în care vom avea venituri bugetare mai mici decât anul acesta și decât anii trecuți, atunci punem în pericol țintele de deficit și, mai mult, în viitorul apropiat, punem sub semnul întrebării posibilitatea unor investiții serioase în zona educației, care, în opinia noastră este una din marile probleme ale României de astăzi. De asemenea, punem în pericol sănătatea publică și o altă componentă importantă care poate duce la creștere economică – mă refer la investițiile publice, care în ultimii ani, au cam fost abandonate.
Așa cum am văzut lucrurile, e un demers prin care actualul guvern a încercat să fure ciolanul din fasole opoziției. Normal, te așteptai la un astfel de gest de la un guvern de dreapta, iată a venit de la un guvern de centru-stânga.
Eu nu cred în această teză a reducerii TVA la produsele alimentare, pentru că avem un mediu economic care este departe de a fi concurențial în adevăratul sens al cuvântului, avem o capacitate de apărare a consumatorului prin instituții sau prin forme asociative extrem de scăzută. De slăbiciunile astea vor profita comercianții și prducătorii, astfel încât reducerea de TVA pe care o așteptăm cu toții să se vadă în reducerea prețurilor cu amănuntul nu face nimic altceva decât să lase mai multe resurse financiare în dreptul firmelor. Nu facem altceva decât să creștem profiturile firmelor. Acesta e pronosticul pe care l-am dat, pe care îl mențin și o să vedem pe indicatorii mari din perioada următoare cum stau lucrurile.
Deja ați văzut în ultima perioadă, după acest anunț pe care l-au făcut Ponta și ai săi, mulți din comercianții din România au avut grijă să-și ajusteze prețurile, în așa fel încât odată cu trecerea la 1 iunie la un alt nivel de TVA la produse alimentare, să revină de fapt acolo unde au fost, astfel încât să rămână cu cât mai mulți bani.
Ceea ce ne-a contrariat pe noi a fost că, în timp ce discutăm frumos despre mediul economic și despre companii, atunci când vorbim despre salariații din România, această propunere de modificare a Codului Fiscal, așa cum arăta în faza incipientă și pe care am contestat-o, nu făcea altceva decât să ducă la o creștere ușoară a fiscalității pe lucrători. Dacă iei dintr-o parte, de la posibile venituri din zona mediului economic, trebuie să rămâi cu alte venituri – ca să-ți faci bugetul. Și de unde puteau să vină astea – decât de la salariați. La capitolul venituri bugetare, veniturile din impozitul pe salarii reprezintă coloana vertebrală. Am constatat că, din cauza neindexării deductibilităților prevăzute în Codul Fiscal, din 2008 încoace ele n-au mai fost indexate, ușor-ușor a crescut presiunea fiscală asupra veniturilor din salarii. În momentul în care am făcut calcule, am constat că, an de an, a crescut sarcina fiscală asupra veniturilor de salarii.
Nu e normal ca un guvern de centru-stânga să ofere în continuare cadouri mediului de afaceri, în timp ce salariații sunt suprataxați. Noi am dat și niște propuneri de modificare a Codului Fiscal pe zona indexării deductibilităților pe salarii, nu au ținut cont decât în mică măsură de ce am propus noi, astfel încât putem spune că modificările de Cod Fiscal rămân în zona de neutralitate pentru impozitul pe salarii – lucru care nu este în regulă.
Fondul de salarii ca procent din PIB se reduce
Tot ceea ce facem în ultima perioadă se reflectă doar în dreptul capitalului. Din 2011, s-a redus brutal capacitatea de negociere colectivă a lucrătorilor din România, prin modificarea Codului Muncii și prin modificarea legii concedierilor colective, pe care au amputat-o, au masacrat-o și au băgat-o în burta așa-zisei legi a dialogului social.
În momentul în care tu, ca Guvern venit la putere în urma acelei moțiuni, promiți că redai capacitatea de negociere a lucrătorilor din România în relația cu capitalul, cu angajatorul și n-ofaci, am o problemă cu tine, ca identitate doctrinară. Negocierile colective reprezintă princialul instrument de redistribuire a valorii adăugate în economie, la nivelul unei companii sau al unei instituții.
Fondul de salarii în sectorul privat scade vertiginos de la an la an ca pondere în PIB. Cu toate că avem creștere aconomică, banii care se utilizează pentru plata drepturilor salariale scad.
La dezbaterea de pe moțiune din Parlament, domnul Ludovic Orban întreba de ce nu se vede creșterea economică în bunăstarea populației. Normal că nu se vede, pentru că, prin diluarea capacității lucrătorilor de a negocia colectiv la nivel de unitate, din ce în ce mai mult din valoarea adăugată în activitățile economice se duce către capital și din ce în ce mai puțin către forța de muncă.
Pe de o parte, după modificările brutale din 2011, noul guvern nu a venit să îndrepte acest lucru și le-a lăsat în continuare acest cadou celor care reprezintă capitalul. Anul trecut, au făcut o reducere semnificativă de fiscalitate pe locul de muncă. Toate acele cinci puncte procentuale au fost luate din dreptul angajatorului – încă un cadou. În contextul în care au mărit deficitul sistemului public de pensii. Numai în ultimul trimestru al anului trecut a însemnat un deficit suplimentar de vreo 300 mil de euro și acum discutăm de alți bani în cursul acestui an, care vor fi transferați de la bugetul de stat către bugetul fondului public de pensii. Încă un cadou făcut capitalului.
Al treilea cadou vine acum prin modificările de Cod Fiscal. Toate aceste lucruri arată, în opinia noastră, o ciudată apropiere a unui guvern de centru stânga de capital. Pentru noi e straniu. Am fi vrut măcar să meargă pe zona unui echilibru. Astfel încât toate aceste creșteri economice să se vadă până la urmă și în bunăstarea populației, lucu care din păcate nu se întâmplă.
- Comisia Europeană a atras atenția recent că există o sarcină fiscală mare pentru persoanele cu venituri mici. Este acesta un semnal pentru posibilitatea renunțării la cota unică? Cum vede BNS această opțiune?
Ar putea să fie și [un semnal pentru] renunțarea la cota unică. BNS a fost încă de la începuturi, din vara lui 2004, când Mihai Tănăsescu, ministrul de finanțe de la acea vreme a încercat, cu Guvernul Năstase, să facă această modificare de fiscalitate, înainte de Alianța DA. La momentul acela, a existat un singur om important în statul român care a înțeles care vor fi consecințele acestei cote unice. Mă refer la Ion Iliescu – președintele României la vremea respectivă. Toată lumea l-a porcăit atunci – ”Uite comunistul ăsta bătrân se bagă în seamă”. Când i-am prezentat datele analizei de impact, a spus că cei de la BNS au dreptate că această cotă unică nu face nimic altceva decât să adâncească sărăcia unor mari pături de lucrători din România. Nu este altceva decât un element în favoarea celor cu venituri mari. Creăm un model social, de genul celui sud-american, cu o clasă de indivizi cu venituri foarte mari și o pătură foarte largă de indivizi săraci. Am fost tot timpul susținătorii unui sist de impozitare pozitiv, cuplat cu diverse tipuri de deductibilități care să poată să stimuleze anumite zone de interes pentru populație.
Ulterior, în urma discuțiilor pe care le-am purtat cu ministrul Eugen Nicolăescu, am reușit să determinăm o schimbare în CF și să introducem deductibilitățile pentru Pilonul II sau pentru sistemul privat de asigurări de sănătate, pentru că avem o prolemă cu sistemul public. Mi s-a părut normal să stimulăm atât angajatorul cât și angajatul să aibă un interes pentru asigurarea suplimentară de sănătate. La fel, ar trebui să aibă interes, utilizând acest sistem al deductibilităților, să poată să acumuleze pentru o pensie suplimentară ocupațională, la care să contribuie pe baza deductibilităților fiscale atât angajatorul, cât și angajatul. Acestea sunt lucruri normale, firești. Evident, se pot introduce alte stimulente fiscale, sub forma unor deductibilități.
Avem probleme astăzi cu evoluția demografică. Ar trebui să ne gândim dacă, reintroducând un impozit progresiv, am putea să găsim niște metode inteligente prin care să lăsăm mai multe resurse la dispoziția familiilor tinere care au copii. Sunt lucruri pe care trebuie să le discutăm foarete sincer. Așa cum arată sistemul astăzi, cu această cotă unică, cu un sistem de deductibilități fiscale înghețat din 2008, ne ducem cu pas săltat spre ceea ce deja se vede în structura salariaților din România și anume o mare masă de salariați săraci. Avem cel mai mare procentaj de salariați plătiți la salariul minim și un pic peste salariul minim. Asta arată un dezechilibru major pe piața muncii.
- Sunteți implicat în dezbaterile asupra Parteneriatului Transatlantic pentru Comerț și Investiții (TTIP), ca membru al Comitetului Economic și Social al UE. Care este poziția BNS din punctul de vedere al unei posibile amenințări la adresa standardelor sociale?
Suntem singura confederație sindicală care are o preocupare pentru acest subiect. Analizăm acest document, suntem implicați în dezbaterile publice. Pentru noi e un handicap să fim singuri în acest demers.
Cei care vor să cunoască mai mult acest subiect trebuie să înțeleagă că este vorba de o negociere între două modele economice și sociale, două modele care vor să creeze o piață unică, eliminând anumite bariere vamale, pentru că fiecare din cele dou piețe erau și sunt încă protejate de niște sisteme de taxe vamale – măsuri protecționiste. În momentul în care vrei să elimini aceste bariere, trebuie să ai capacitatea să proiectezi niște standarde noi, care să fie recunoscute și acceptate de ambele piețe.
Astăzi avem două modele diametral opuse: un model european, care printre altele are ca temelie modelul social european, care presupune un gen de implicare a lucrătorilor în co-decizie, un gen de alocare și orientare de resurse, de mecanisme de susținere socială pentru categorii vulnerabile. Piața americană are un sistem diametral opus. Nu trebuie să uităm că au fost mari chinuri pentru reformele pe care le-a făcut Obama în ultimul timp pe piața americană, mă refer la sistemul de sănătate.
Fiecare din aceste piețe are alte alte standarde de calitate, nivele diferite de pregătire ale lucrătorilor, sisteme educaționale diferite. Dacă discutăm de o piață unică, trebuie să discutăm de toate compnentele. Așa cum arată astăzi TTIP-ul acesta nefericit, singurul câștigător din procesul de negociere este marele capital. Cei care vor avea de acoperit costuri vor fi guvernele, statele. Se ajunge cumva să punem pe picior de egalitate marile corporații cu guvernele. Guvernele au și roluri pe care corporațiile nu le au. Corporația nu e interesată decât de maximizarea profiturilor, de controlul unor piețe și al unei clientele. Guvernele au printre altele și responsabilități sociale. În momentul în care le pui pe picior de egalitate, ne întoarcem la cărțile de SF ale lui Asimov și ale altora – care spuneau de un moment în care la nivel global vom ajunge ca marile corporații să conducă lumea. Trebuie să vedem în ce măsură se poate păstra o relație de rezonabilitate și în ce măsură se poate genera o instituție internațională, general acceptată de ambele piețe în care litigiile care apar din nerespectarea unor acorduri comerciale sau a unor norme să fie interpretate, judecate și acceptate de către părți.
Nu trebuie să uităm că atunci când a venit ultima criză, aceasta a plecat de pe piața amerciană. Ei sunt cei care au generat criza, care apoi s-a extins pe toată planeta, câteva mici excepții – acolo unde au existat piețe și sisteme bine organizate care au amortizat repede jocurile, sau care sunt izolați, cum sunt țările nordice, care au trecut repede peste criză. Nu trebuie să uităm că atunci când discutăm de a pune pe un palier de egalitate corporațiile cu guvernele, atunci când le-a fost greu corporațiilor, cele care au intervenit să le salveze au fost guvernele, care au dat bani publici. Nu trebuie să uităm ce a făcut Obama în SUA, ce au făcut BCE și guvernele în Europa – câte instituții bancare sau mari corporații au fost salvate cu bani publici, pe ideea că salvează locurile de muncă. În realitate, au acoperit găurile făcute de un management defectuos.
Atunci când discutăm de negocierea unui acord comercial, acesta este doar o etapă tranzitorie din procesul general de globalizare a economiei mondiale, prin crearea unui nou areal prin acest TTIP, care va fi cea mai mare piață globală, cu SUA și UE. Să nu uităm că, în paralel, UE negociază în alt acord – CETA – cu Canada, cam în aceiași parametri. Discutăm de un proces de exindere a acestor piețe, până când vom ajunge la modelul ideal, în care o să avem o singură piață de bunuri și servicii la nivel global.
Dacă piața de capital s-a globalizat de ani buni, și astăzi capitalul circulă liber pe toată planeta, nu același lucru putem să zicem despre piețele de bunuri și servicii și, nu în ultimul rând, de piața muncii, care va fi ultima care se va globaliza la scară planetară, pentru că este cea mai complicată – discutăm de oameni, culturi diferite, religii diferite, nivele de pregătire diferite, limbi diferite, bariere geografice – sunt o mulțime de considerente de natură socială – familie șamd.
De asta, unii doar studiază din avion migrația – migrația e doar un simptom al globalizării pieței muncii – așa cum capitalul se duce înspre cele mai interesante piețe în care să se multiplice, așa și resursa umană în cearcă să se ducă spre cele mai interesante piețe în care să se pună în valoare și în care să se simtă confortabil.
Întrucât piața de capital este deja globală, câștigătorul acestei negocieri care ne duce prin TTIP înspre încă o piață mare, o piață intermediară până în globalizare, marele câștigător va fi din nou capitalul. Capitalul care se va duce foarte repede către zonele în care se poate multiplica și va lăsa de fiecare dată resturile, durerile în cârca statelor, guvernelor și marii majorități a cetățenilor.
- Care este interesul național al României?
Din păcate, România nu are niciun cuvânt de spus în echipele de negociere. România este oricum un stat membru de mâna a doua în UE. Prin ceea ce se întâmplă în economie, România nu va fi altceva decât un spațiu economic care va găzdui activități economice de tip ”labour intensive” – cu o intensitate mare a muncii, cu lucrători prost plătiți, activități industriale care vor continua să pună în pericol mediul, pentru că suntem departe de a respecta normele de protecție a mediului. Va fi un teritoriu economic care va fi utilizat preponderant pentru a-i fi luate resursele naturale – uitați-vă ce se întâmplă cu lemnul, cu fierul – am tăiat fabrici și uzine și exportăm de douăzeci și ceva de ani metal, pe care alții îl procesează și îi dau valoare de întrebuințare. Toate astea ne costă.
Suntem un teritoriu incapabil astăzi să aibă o viziune proprie, prin leadership-ul său, privitor la dezvoltarea economică și socială. Iar noi vom fi cei care vom prelua – România, probabil și Bulgaria și alte economii slab dezvoltate – vom prelua tot ce este mai rău. România va continua să fie sursă de export de resursă umană de calitate – atâta câtă mai are. Deci acest demers nu arată deloc bine pentru România. Suntem total nepregătiți, nu avem o preopcupare față de acest subiect, nu negociem – n-am fost în stare să negociem nimic în acești 25 de ani. Suntem mai degrabă un teritoriu.
- Au apărut în ultimul timp presiuni din partea clasei medii, și pe fondul tendințelor europene, care nu mai vrea să vadă oameni care au capacitatea de a munci dar preferă să stea degeaba și să încaseze un ajutor social. Care este soluția din punctul de vedere al BNS?
Soluția este una singură. Înainte de toate, trebuie să avem o imagine clară a situației pieței muncii – mă refer la tot ceea ce înseamnă cetățean în vârstă de muncă din România – de la 16 ani la 65. Astăzi nu avem o imagine clară. Nu avem un sistem unic de administrare și gestionare a pieței muncii – care ar trebui să integreze pe lângă informațiile relevante despre fiecare individ privitoare la nivelul de pregătire profesională, la locul de muncă, la ceea ce face el, și elementele relevante legate de statutul său social. Se risipesc sume importante din banii publici astăzi aiurea. Pentru că, intrând în UE, am preluat niște obligații privind modelul social europen. Le-am preluat și am încercat să le aplicăm, dar le aplicăm dezordonat.
Sistemul ăsta însă e extrem de iubit de politicianul român. De ce? În primul rând pentru că e un sistem prin care el se bate cu cărămida în piept și spune – noi nu avem niciun fel de problemă în România, rata șomajului este extrem de scăzută. În realitate, avem milioane de cetățeni în vârstă de muncă pe care îi raportăm cu mândrie ca fiind ocupați în agricultura de subzistență. Mulți dintre aceștia beneficiază de protecție socială – subvenții și transferuri de la bugetul de stat sau de la bugetele locale și sunt masă de manevră pentru același politician în campania electorală. De aici, această complicitate alegător-ales, care, din păcate, dă o imagine extrem de tristă a României. Ca astăzi cineva să-și asume un astfel de gest, ar fi un gest de curaj, care merită sprijinit și susținut. Trebuie să facem curățenie aici.
Avem foarte mulți cetățeni în vârstă de muncă care ar putea fi reinsertați, reintroduși în piața muncii, care ar trebui să iasă din zona de depedență și asistență socială. Noi, cei din BNS, ne-am dezvoltat o expertiză serioasă pe această zone. Am făcut pe banii noștri prin 2005-2006, un centru integrat de servicii, un centru pilot, pe care acum am început să-l extindem și către alte zone. La un moment dat, ne-am dus către primarul din Caransebeș și i-am spus: ”Ți se pare normal să cheltui niște bani pentru a sista social niște persoane care sunt în vârstă de muncă? Ai posibilitatea să externalizezi acest serviciu”. Avem posibilitatea să aplicăm prevederile legale și să invităm la discuții pe fiecare din cetățenii sunt asistați social. Celor care sunt buni de muncă să le oferim alternative de locuri de muncă.
Prin acel centru pilot, am preluat, cu acordul primăriei de la Caransebeș toți asistații social. Într-un an, Primăria Caransebeș nu mai avea niciun asistat social. Mare parte din lucrători au fost reintegrați pe piața muncii, și-au câștigat statutul de salariați, iar cei care n-au vrut cu toate eforturile făcute de noi, tot în conformitate cu prevederile legale, n-au mai primit stipendii.
Acest sistem unic integrat ne-ar ajuta să vedem ce plătim sub forme de transferuri către persoanele respective și am putea să oprim odată pentru totdeauna această hemoragie de resurse publice, care se duce din păcate pe foarte mulți indivizi care sunt buni de muncă. Noi reprezentăm munca, nu zona de asistență socială. Pierdem mulți bani publici, dând bani incorect oamenilor care sunt buni de muncă. Trebuie să-i ajutăm, sunt o sumedenie de resurse financiare – miliarde de euro la dispoziția României – pentru a recalifica sau pentru a crea locuri de muncă pentru cei în vârstă de muncă. Și trebuie să utilizăm corect banii aceștia, care trebuie să meargă ca asistență socială pentru categorii sociale vulnerabile – avem foarte mulți pensionari săraci, foarte mulți copii săraci, abandonați de părinți, avem persoane cu handicap care au nevoie de astfel de ajutoare.
Dacă avem o imagine clară a ceea ce este în piața din România am putea să nu mai cheltuim banii de asistență socială, fără de folos, pentru unii care sunt buni de muncă și am putea să-i reorientăm către cei care sunt în nevoie.
Subvenții pentru joburi prost plătite
Aici mai avem o problemă, legată de piața muncii la nivel național: În continuare, salariul minim, în ciuda creșterilor succesive ca valoare din ultimii ani, nu e în realitate un salariu minim. De ce? Pentru că nu respectăm conceptul de salariu minim – este salariul plătit într-o piață a muncii națională, contravaloare în bani pentru programul normal de lucru, iar salariul minim trebuie să-ți asigure condițiile minime de subzistență, astfel încât să te poți reproduce ca forță de muncă – să poți să te hrănești, să te îmbraci, să te încalți, să ai acces la serviciile de strictă necesitate, să te deplasezi la locul de muncă. În România de azi, avem un paradox – spunem salariu minim unei sume de bani care este plătită de angajator, dar acea sumă de bani nu acoperă definiția prevăzută în toate convențiile internaționale. Scriem salariu minim pe ceva ce nu e salariu minim.
România este pe primul loc în Europa ca număr de salariați afectați de risc de sărăcie. Oameni care sunt salariați și care își completează veniturile sub diferse forme, cu transferuri de la bugetul de stat și de la bugetele locale. Ce facem? Subvenționăm locuri de muncă prost plătite în economia României, cu bani publici, pentru diverse companii, ținând, în mod artificial, acest salariu minim la un nivel extrem de scăzut. De ce? Pentru că, atunci când capitalul îți evaluează piața să vadă dacă vine la tine să investească și să se multiplice, te ia pe niște indicatori de competitivitate – legislația e predictibilă? Păi nu prea, că o schimbă Guvernul des. Birocrația cum e? Păi e toxică, înnebunești până rezolvi o problemă. Justiția? Au! Te iei cu mâinile de cap! Infrastructură? N-are. Dar ce are? Are o masă de salariați pe care-i poți angaja și pe care îi plătești foarte prost. Ăsta e marele avantaj al României de azi. Toată lumea cotcodăcește într-o mare fericire despre acest avantaj pe care îl are România – are lucrători care pot fi plătiți prost și cu care capitalul să își facă treaba.
- Conform exemplului folosit, ce soluții pot aduce primăriile pentru locuri de muncă?
Nu oferă neapărat primăriile locuri de muncă. Noi, încă de de la începutul anilor 2000, am fost total împotriva primirii de către cetățenii în vârstă de muncă a unor bani din partea bugetului sau a comunității fără să întoarcă nimic către comunitate. Fă ceva util pentru societate – curăță pomii, du lapte la bătrâni, nu poți să primești bani doar ca să stai.
- Prin ce constrângeri de legislație ar fi viabil un astfel de sistem în România?
Hibrid, prin lege sau prin hotărâri de Consilii Locale. Dar avem aceeași problemă – politicianul de acolo își creează un discomfort politic. Cum să te mai voteze ăla pe tine dacă tu îi spui ”Tu de-acum poți să primești aceste ajutoare, dar condiția e să faci și tu ceva pentru comunitatea asta”? Repet – mă refer doar la persoane cu putere de muncă.
De exemplu, la începutul anilor 2000, industria de apărare avea o lege – pe perioada cât o persoană nu are de lucru și stă în șomaj tehnic, primea 75% din salariu de la buget. Am făcut recent un calcul – peste 300 mil. de euro s-au luat ca să plătim niște indivizi pe care să-i ținem în rezervă pentru un anumit moment. Nu numai că s-au deprofesionalizat. Mulți dintre ei care erau buni de muncă și aveau calificări bune au dispărut, s-au dus în sectorul privat – i-am pierdut.
Noi spuneam – de ce să dai banii degeaba? Hai să găsim ceva ce poate face acea persoană, în schimbul banilor pe care îi primește, sunt totuși transferuri care vin din taxe și impozite plătite de mediul de afaceri și de cei care muncesc. Hai să întoarcă și el ceva către societate, că nu e o maimuță în cușca de la ZOO, este o ființă umană și ceea ce ne deosebește de restul regnului animal este tocmai munca. Astăzi nu ai loc de muncă, dar ai putea să ai unul în viitor, dar dacă te ajut cu bani sau cu altfel de subvenții, fă și tu ceva pentru societate. Dacă nu poți, chiar nu putem să-ți cerem acest lucru. Dacă ești bun de muncă, dar vrei să stai pe banii ăștia, atunci nu e în regulă.
V.B.