Educația pe care o dăm copiilor noștri trebuie înțeleasă, în primul rând, ca fiind un proces de influențare pozitivă a caracterului copiilor, de către adult.
Nu doar impunerea unor reguli, eventual a unor “regrete” pe modelul “așa zic eu”, sau “dacă și părinții mei mi-ar fi spus/dat aceste lucruri…”. Orice acțiune a părinților, a adulților produce efecte puternice în personalitatea copiilor, așadar poate avea un rezultat pozitiv, dacă este bine aleasă, sau unul nul, ba chiar negativ.
Specialiștii spun că pedepsirea severă a unor abateri fără gravitate, chiar dacă pe moment avem impresia că le-am rezolvat, poate genera în copil teama de a nu mai recunoaște greșelile comise. În plus, le stimulăm trndința de a ascude greșelile, de a minți, sau de a se apăra cu orice preț în fața pedepselor.
Primele semne pentru efectul nul al unor acțiuni ale adulților este lipsa răspunsurilor din partea copiilor. Dacă o astfel de măsură luată de părinți nu se traduce, măcar după câteva luni, într-o reacție pozitivă a copilului, înseamnă că metoda trebuie schimbată. În încercările de a găsi metoda potrivită trebuie să ținem cont că orice acțiune a adulților are un efect în individualitatea copiilor, chiar dacă unele sunt imperceptibile sau greu de conștientizat, vor persista în timp și vor condiționa alte manifestări în lanț.
Conform unui studiu citat de parinti.com, pe primul loc sunt greselile făcute de părinți în educarea copiilor, abia apoi cele făcute de bunici, de rude sau bone, iar după cercul familial vine cel al școlii/gradiniței sau al educației date de sistemul de învățământ. Astfel, cele mai dese greșeli sunt următoarele:
1. Lipsa unui regim de viață ordonat, în care fiecare perioadă (de somn, de joacă, de hrană, de școală, etc) să fie împărțită adecvat.
2. Răsfățul, satisfacerea tuturor capriciilor, lipsa unor responsabilități conforme cu vârsta, permisivitatea unor gesturi deplasate cum ar fi lovirile sau adresarea unor cuvinte urâte, doar pe motiv că “e prea mic și nu știe”.
3. Măsurile excesiv de severe, reprimarea libertății sau inițiativelor, acceptarea tuturor condițiilor impuse de adulți, fără obiecții, fără dorințe.
4. Dezinteresul total al unor părinți față de copii, totul reducându-se la a-i satisface nevoile de hrană, adăpost, eventual jucării și haine. Unii părinți consideră că dacă micuții lor au îndeplinite toate aceste condiții, nu mai au nevoie de nicio atenție.
5. Deciziile de neclinitit sau arbitrare în legătură cu dornțele și activitățile copilului, sub pretextul că el nu știe ce e mai bine pentru el, ci adultul. Aici ar putea fi menționată și tendința brutală a unor părinți de a-i curma copilului orice dorință arzătoare, pentru că el are altceva în plan.
6. Reproșul a se fi născut fată sau băiat, în timp ce părinții își doreau invers, sau compăarațiile între frați/rude/cunoscuți/vecini/colegi, cu exaltarea virtuților celorlalți, în defavoarea copilului nostru.
7. Supraestimarea sau subestimarea posibilităților reale ale copilului. Specialiștii spun că aici intervine necunoașterea, de către prăinți, a etapelor de dezvoltare fizică și psihică în raport cu vârsta celui mic.
8. Interzicerea prieteniilor sau a contactelor sociale cu alți copii pe diferite motive – obiceiuri reprobabile, care îi pot influența, familie săracă/familie bogată, etc. Toate duc la o izolare a copilului, la instalarea unor stări de timiditate sau la atitudini disciminatorii cu cei din jur, în loc să înțeleagă că oamenii sunt diferiți și trebuie ajutați dacă au o problemă, nu discriminați.
9. Supraîncărcarea cu diferite activități, eventual care nu sunt pe placul copiilor, doar pe cel al părinților, pe motiv că va avea o carieră deosebit. Toate activitățile care nu sunt dorite și de copii îl vor stresa, vor fi ca o grijă în plus pentru el, nu o distracție cum cred părinții.
10. Abandonul afectiv, caracetristic celor care sunt desărțiți de copii din cauza serviciului, nu doar în străinătate, ci și în țară, la distanțe mari sau din cauza timpului crescut acordat muncii.
Urmările greșelilor „educative” ale adulților în evoluția ulterioară a copilului sunt multiple și diverse, de la situații de eșec școlar și social, conflicte cu cei din jur, insatisfacții pe diverse planuri, multiple dificultăți de adaptare socială la un mediu schimbat, sentimente de însingurare, timiditate și multe altele, până la depresii, nevroze și alte tulburări psihice grave.
De aceea, o modalitate eficientă în prevenirea acestor efecte nedorite este o informare corectă și la timp a familiei ‘extinse’ atât asupra aspectelor importante referitoare la dezvoltarea normală a copilului cât și asupra atitudinilor ‘corespunzătoare’ care trebuie avute/afișate față de copil.
Flori Tutulan, logoped