Curtea Europeană de Justiție consideră că timpul petrecut pe drum de acasă spre locul de muncă și invers trebuie să fie considerat timp efectiv de muncă, iar acest lucru trebuie stabilit prin lege. În opinia judecătorilor europeni, timpul pe care un angajat îl petrece pe drum trebuie scăzut din programul de lucru.
Decizia Curții Europene de Justiție se aplică în toate țările UE și este valabilă pentru angajații fără punct fix de lucru (sediu, birou), respectiv pentru cei care efectuează muncă de teren (intervenții) cum ar fi electricienii, instalatorii, agenții de vânzări.
Pentru că munca acestora înseamnă deplasări zilnice, prin decizia CEJ, angajatorii trebuie să regândească programul angajaților, iar prima și ultima deplasare la locul unde se efectuează activitatea, trebuie să fie cât mai aproape de domiciliu. În aceste condiții, un angajat care lucrează în teren ar trebui să muncească maximum 48 de ore pe săptămână, ceea ce include și timpul consumat pe drum.
Decizia judecătorilor, are la bază o Directiva Europeană și a fost dată în urma sesizării unei organizații sindicale spaniole din domeniul serviciilor private, care contestă regulamentul de funcționare al companiei Tyco, ce activează în domeniul sistemelor de securitate. Aceasta și-a închis birourile regionale, astfel că angajații au fost obligați să parcurgă distanțe lungi pentru a ajunge la muncă.
În unele state, această regulă este aplicată. Grecii au fost catalogat drept leneși, după ce au transpus directiva în legislație, scăzând din programul de lucru ora pe care angajații o petrec pe drum spre serviciu.
În acest proces, Tyco a contestat faptul că timpul de deplasare a lucrătorilor de la domiciliu la clienți poate fi considerat timp de lucru, în sensul dispoziției menționate, pentru motivul că, și dacă acești lucrători trebuie să efectueze un traseu pentru a se prezenta la clienții pe care i‑a desemnat Tyco, activitatea și funcțiile lucrătorilor menționați au ca obiect realizarea unor prestații tehnice de instalare și de întreținere a sistemelor de securitate la acești clienți. Astfel, în timpul de deplasare de la domiciliu la clienți, acești lucrători nu și‑ar exercita activitățile sau funcțiile. Judecătorii au respins această argumentație, susținând că „deplasările lucrătorilor care ocupă un loc de muncă precum cel în discuție în litigiul principal pentru a se prezenta la clienții desemnați de angajator reprezintă instrumentul necesar pentru executarea de către acești lucrători a prestațiilor tehnice la acești clienți”. „Neluarea în considerare a acestor deplasări ar însemna că un angajator precum Tyco ar fi în măsură să susțină că numai timpul petrecut în exercitarea activității de instalare și de întreținere a sistemelor de securitate se încadrează în noțiunea timp de lucru”, precizează CEJ.
Faptul că deplasările lucrătorilor respectivi la sau de la clienți, la începutul și la sfârșitul zilei, erau considerate de Tyco drept timp de lucru înainte de desființarea sediilor regionale arată de altfel că sarcina constând în conducerea unui vehicul de la un sediu regional la primul client și de la ultimul client la acest sediu regional făcea parte anterior din funcțiile și din activitatea acestor lucrători. Or, natura acestor deplasări nu s‑a schimbat după desființarea sediilor regionale. Numai punctul de plecare al deplasărilor menționate a fost modificat.
În aceste condiții, lucrătorii care se găsesc într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal trebuie să fie considerați ca exercitându‑și activitățile sau funcțiile în timpul deplasării de la domiciliu la clienți
CEJ
CITEȘTE AICI INTEGRAL DECIZIA CEJ
Emanuel Stan