Bradul – tradiții și obiceiuri
În tradiția populară românească, bradul și Crăciunul au o legătură relativ recentă, de pe la jumătatea secolului al nouăsprezecelea și a venit dinspre Occident. Bradul a avut întotdeauna un rol important în viața românilor, încă din vremea dacilor, fiind prezent în momentele cheie ale vieții românului: naștere, nuntă și moarte. În funcție de zonă, la nașterea unui copil, se sădea un brad, sau moașa închina nou-născutul în fața unui brad rostind cuvinte magice, iar gestul îi înfrățea simbolic pe cei doi. La nuntă, bradul, frumos și mândru împodobit, este purtat cu mare cinste de cavalerul de onoare când mireasa merge la fântână și la biserică. Bradul apare și la ceremoniile de înmormântare, în special dacă persoana decedată nu a fost căsătorită. Bradul se-mpodobește cu dulciuri, care se împart de pomană după slujba de înmormântare.
Se spune că primul pom de Crăciun a fost împodobit în 1866 la palatul regelui Carol I de Hohenzollern și românii au preluat tradiția. Legenda spune că o familie de boieri din București și-a adus, din Germania, o bonă pentru copii și, în ajunul Crăciunului, aceasta a împodobit un brad, așa cum obișnuia la ea acasă. Boierilor le-a plăcut, s-au lăudat musafirilor și, în fiecare an de Crăciun, au împodobit câte un brad, perpetuând obiceiul. O legendă din vremea druizilor povestește cum se împodobea un arbore cu frunze perene – acesta era numit Arborele Universului și era dedicat unei zeități care se oficia în apropierea Crăciunului. Vârful arborelui simboliza cerul, iar rădăcinile simbolizau infernul. În timp, creștinii au preluat sărbătoarea Crăciunului, conferindu-i semnificație religioasă. Steaua din vârful bradului reprezintă credința creștină, care ne ghidează viața, amintind de steaua din Bethlehem. Globurile sau fructele rotunde simbolizează ispitele sau darurile pe care Dumnezeu i le-a facut omului. Culorile ornamentelor nu sunt întâmplătoare, având o reală semnificație: albastrul reprezintă rugăciunile de împăcare cu Dumnezeu, argintiul reprezintă mulțumirea, auriul – lauda, iar roșul – dorințele adresate divinității.
Sfântul Bonifacio, un misionar creștin, având ca principală misiune înlăturarea obiceiurilor păgâne, a tăiat Arborele Universului și a plantat un pin, simbolul peren al dragostei pentru divinitate, pe care l-a împodobit cu mere și lumânări – merele reprezentau ispita, iar lumânările lumina lui Hristos, care strălucește asupra lumii. O altă legendă povestește că popoarele germanice au combinat două obiceiuri practicate la acea vreme în diferite zone ale Europei – pomul din paradis, un brad împodobit cu mere și o ramă piramidală cu o lumânare în vârf. Bradul era considerat a fi pomul cunoașterii din grădina paradisului, iar lumânarea reprezenta lumina lumii. Cea mai recentă legendă datează din secolul al șaisprezecelea, când, în Germania, un copac a fost decorat în plină stradă, marcând tradiția împodobirii Pomului de Crăciun. În 1800, Finlanda a adoptat tradiția Pomului de Crăciun, urmând Anglia și Statele Unite.
În multe culturi, arborii reprezintă jumătatea drumului dintre cer și pământ și uniunea dintre ele. În credințele orientale, copacul reprezintă drumul spre sacru și punctul de întâlnire dintre om și divinitate. Creștinismul folosește arborii pentru a explica întruparea fiului lui Dumnezeu ca salvator al lumii. Pomul de Crăciun este asociat cu arborele vieții pe care Dumnezeu îl așezase în mijlocul Edenului și care dispare după ce Adam mușcă din fructul oprit. Luminițele, fructele și celelalte ornamente semnifică avantajele și fericirea continuă de care beneficiau oamenii din Rai în comuniune perfectă cu Dumnezeu. Prin nașterea lui Hristos, credința creștină susține că oamenii renasc, iar Pomul de Crăciun semnifică salvarea omului și ispășirea sa de păcate.
C.N.