Curtea Constituţională a României a admis parţial, miercuri, o excepţie de neconstituţionalitate care se referă la Legea nr.51/1991 privind securitatea naţională a României.
A fost admisă excepţia de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 3 litera f) din actul normativ, potrivit căruia constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României „subminarea, sabotajul sau orice alte acţiuni care au ca scop înlăturarea prin forţă a instituţiilor democratice ale statului ori care aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români sau pot aduce atingere capacităţii de apărare ori altor asemenea interese ale ţării, precum şi actele de distrugere, degradare ori aducere în stare de neîntrebuinţare a structurilor necesare bunei desfăşurări a vieţii social-economice sau apărării naţionale”.
Astfel, Serviciul Român de Informaţii emitea mandate de interceptare pe siguranţă naţională în baza acestui articol, iar decizia CCR ar urma să restrângă numărul de mandate de interceptare.
CCR a analizat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor articolelor 3, 10, 11 şi 13 din Legea 51/1991 privind securitatea naţională a României, în forma anterioară modificării prin Legea 255/2013, precum şi a dispoziţiilor articolului 13 din acelaşi act normativ, în forma în vigoare, după ce omul de afaceri orădean, Beniamin Rus, a sesizat Curtea.
Pornind de la jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia orice ingerință în drepturile și libertățile persoanei trebuie să fie „prevăzută de lege”, cerință care nu se limitează doar la stabilirea unui anumit temei legal în dreptul intern, ci vizează calitatea legii, care trebuie să fie accesibilă, clară și previzibilă, Curtea a analizat în ce măsură sintagma „aduc atingere gravă drepturilor şi libertăților fundamentale ale cetățenilor români” din cuprinsul art.3 lit.f) din Legea nr.51/1991 întrunește condițiile de claritate și previzibilitate.
Curtea a constatat că legiuitorul trebuie să realizeze o distincție între faptele care aduc atingere gravă drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor și care pot fi calificate drept chestiuni ce țin de dreptul penal, cu consecința incidenței mijloacelor de drept penal și procesual penal, pe de o parte, și acele fapte care sunt îndreptate împotriva drepturilor și libertăților unei colectivități/comunități (de rasă, origine etnică, religie, etc), care, prin numărul de indivizi care îi aparțin, determină amploarea faptelor îndreptate împotriva acesteia, putând reprezenta o amenințare la adresa securității naționale, pe de altă parte.
Or, Curtea a observat că sintagma criticată nu realizează această distincție, ci se referă, în general, la atingeri grave aduse drepturilor şi libertăților fundamentale ale cetățenilor români, indiferent de calitatea de subiect individual sau colectiv a acestora. Astfel, din modul de redactare a sintagmei criticate, rezultă că se poate circumscrie unei amenințări la adresa securității naționale orice faptă/acțiune, cu sau fără conotație penală, care afectează un drept sau o libertate fundamentală. Consecința unei atare constatări este folosirea, în toate aceste cazuri, a mijloacelor intruzive circumstanțiate activității specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale persoanei, reglementate de Legea nr.51/1991 (de exemplu: interceptarea şi înregistrarea comunicaţiilor electronice, efectuate sub orice formă; localizarea, urmărirea şi obţinerea de informaţii prin GPS sau prin alte mijloace tehnice de supraveghere; interceptarea trimiterilor poştale, ridicarea şi repunerea la loc a acestora, examinarea lor, extragerea informaţiilor pe care acestea le conţin, precum şi înregistrarea, copierea sau obţinerea de extrase prin orice procedee, etc).
Valeriu Motoc