- Vlad Bârleanu
De la începerea crizei din Ucraina, diplomația de la București a acționat într-o manieră foarte prudentă, cu câteva note discordante față de principalii aliați din UE și NATO, atitudine care a culminat cu o serie de ironii la adresa Franței, Germaniei și Poloniei, dinspre Palatul Cotroceni.
Acest comportament diplomatic poate fi explicat prin elemente ce țin de politica externă și de cea internă, elemente de fond sau de formă:
România a păstrat un ton echilibrat chiar și în momentul în care fostul președinte Viktor Ianukovici a ordonat reprimarea manifestanților. Discursul uzitat a fost ”Nu blocăm consensul în interiorul UE”, fără vreo propunere concretă pentru sancțiuni. Un discurs care poate fi catalogat drept excesiv de prudent, dar corect pe fond, din punctul de vedere al interesului național.
În primul rând, comunitatea istorică românească din Ucraina trăiește în zone diferite: cei din Bucovina de Nord și Herța în Regiunea Cernăuți, cei din Maramureșul de Nord în Regiunea Transcarpatia, iar cei din sudul Basarabiei – în Regiunea Odesa. Regiunile Cernăuți și Transcarpatia au fost tradițional pro-occidentale la ultimele rânduri de alegeri, în timp ce regiunea Odesa, predominant rusofonă, a fost pro-Ianukovici. Astfel, o atitudine radicală, în timpul conflictului civil, ar fi adus deservicii grave comunităților românești. În cazul Poloniei, situația este mai simplă – zonele de interes istoric și politic se află exclusiv în vestul pro-occidental.
În al doilea rând, situația din teren a impus o atitudine rezervată. Pe lângă cetățeni iubitori de democrație, tabăra anti-Ianukovici cuprinde și grupuri paramilitare utra-naționaliste și neo-naziste, care au folosit arme de foc în confruntările de stradă, de unde și numărul mare de polițiști morți. Încurajarea acestor grupări doar pentru motive tactice de moment ar duce la afectarea minorității românești și la destabilizarea Ucrainei.
De asemenea, situația reală arată că Occidentul nu poate avea pretenții maximaliste referitoare la Ucraina. Acesta este un stat profund divizat pe linii etnice și lingvistice, fapt care se vede în aceste zile. Este imposibil ca Ucraina, în actuala formă a granițelor, să se apropie decisiv de UE sau de NATO, având în vedere prezența trupelor Federației Ruse în Crimeea, prin protocol bilateral, și prevalența comunităților rusofone în provinciile de est și sud.
Scenariul aplicat acum de Rusia în Crimeea s-a aplicat identic aproape de granițele României – în Transnistria, dar și în Abhazia. Acesta este motivul pentru care România încearcă acum să ”lipească” situația din Crimeea de restul conflictelor înghețate, cu speranța că își vor găsi o rezolvare comună, de bine ce zona se află în prim-planul agendei internaționale.
Astfel, este posibil ca România să fi beneficiat de o expertiză de intelligence în vecinătatea estică mult mai bună decât a celor trei aliați din UE.
Această atitudine prudentă a României tinde să devină un model în marile dosare internaționale. Amintesc două alte cazuri care se leagă prin consecințe și similitudini de actuala criză. România, în ciuda parteneriatului strategic cu SUA, a refuzat să recunoască independența provinciei Kosovo și să recunoască opoziția armată din Siria drept unic reprezentant legitim al statului.
- Acțiunea politică a Occidentului în Serbia a avut următorul traseu: s-a constatat că o minoritate este oprimată, a urmat intervenția militară din exterior, secesiunea și modificarea granițelor. Același model va fi folosit acum de Federația Rusă, chiar dacă situația din teren este cu totul alta. Dacă s-a admis o excepție în dreptul internațional, de ce n-ar merge și a doua? Any problem, Mr. Obama?
- În privința Siriei, România a avut în ultimii ani aceeași poziție de extremă prudență, iar situația din teren i-a dat dreptate. Informațiile din teritoriu potrivit cărora majoritatea forțelor armate de opoziție sunt de inspirație islamistă s-au adeverit, iar încă nu au apărut dovezi decisive conform cărora regimul Assad ar fi folosit arme chimice. Discursul președintelui Băsescu din august 2013 în fața diplomaților români poate rezuma această ”doctrină”: ”Vom fi solidari cu aliaţii noştri, dar nu cred că trebuie să ne situăm pe poziţia de campioni într-o direcţie sau alta, pentru că nu avem informaţii”.
Urmează elementele de formă. Dacă România ar fi fost, conceptual, la același nivel de acțiune și discurs cu Franța, Germania și Polonia, s-ar fi manifestat alături de acestea, eventual printr-o vizită comună la Kiev? Răspunsul este nu.
Dan Dungaciu, directorul Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române, a subliniat într-o emisiune la Realitatea TV, două aspecte importante:
- România a devenit un consumator, nu un producător de decizie politică în interiorul UE, în sensul că nu a adus expertiză și o atitudine proactivă la Bruxelles;
- Polonia a câștigat ”bătălia” cu România în ceea ce privește orientarea politicilor europene în vecinătatea estică, element pus în evidență de prezența la Kiev a ministrului polonez de externe, alături de omologii săi din Franța și Germania, înainte de fuga lui Viktor Ianukovici.
Acestea sunt elemente reale, probleme care au devenit cronice, însă amploarea și sensibilitatea situației din Ucraina impun câteva nuanțări:
- România este din 2007 un consumator de decizie politică în interiorul UE. Lipsa de inițiativă a fost foarte vizibilă în special în domeniile ce țin de economie și fonduri europene;
- Polonia a fost principalul promotor al Parteneriatului Estic, alături de Suedia. Programul Parteneriatului Estic a inclus semnarea Acordului de Asociere dintre UE și Ucraina, moment care a dus la declanșarea conflictului intern în Ucraina. Înainte de Parteneriatul Estic, România a propus programul ”Sinergia Mării Negre”, care n-a avut nicio finalitate. La acestea, mai adăugăm forța demografică și economică a Poloniei, faptul că întreaga clasă politică se unește în spatele proiectelor de politică externă.
Deci România nu ar fi acceptată alături de cele trei mari puteri ale UE, la fel cum România nu acceptă să stea alături de Polonia în politica de vecinătate. Aici intervine și încercarea lui Băsescu de a ridiculiza acțiunea celor trei miniștri, pe care a caracterizat-o drept ”plimbări de miniştri de Externe, declaraţii şi alte gesturi de bunăvoinţă ineficiente”.
Aceasta este nota personală a lui Băsescu, fără niciun corespondent în vreo doctrină de politică externă, dar cu efecte probabile la Consiliile Europene, când președintele se va găsi izolat la poza de grup și va fi blocat în orice încercare de dialog informal, după modelul Sarkozy:
În discursul agresiv al lui Băsescu a contat, poate, și faptul că Laurent Fabius, ministrul de externe al Franței, și Frank Walter Steinmeier, ministrul de externe al Germaniei, sunt socialiști, iar alegerile europene se apropie.
Din punctul de vedere al politicii interne, mesajele concrete despre poziția față de criza din Ucraina au fost date de președintele Băsescu, aspect normal, având în vedere calitatea de coordonator al politicii externe. Apropiații președintelui au profitat însă de această cutumă pentru a ataca Guvernul legat de lipsa de reacție imediată, transformând și ”dosarul Ucraina” într-un pretext pentru atacuri politice.
Comunicările Ministerului de Externe au fost pe aceeași linie cu cele ale Palatului Cotroceni, din punctul de vedere al prudenței menționate, dar complet opuse din punctul de vedere al clarității. Adică Băsescu iese din tipare și în politica externă prin exprimări stridente, în timp ce la Ministerul de Externe comunicarea se face încă în limba de lemn.