Când tinerii pleacă să lupte pentru Statul Islamic nu se gândesc niciodată la ce vor simţi mamele lor, dacă ei vor fi răniţi sau ucişi. Jurnaliștii Huffingtonpost au fost în vizită la câteva femei care au acceptat să își spună povestea.
În Calgary, printre antrenamentele de fotbal şi orele petrecute la locul de muncă, Christianne Boudreau îşi petrecea fiecare minut în faţa calculatorului, uitându-se la videoclipuri ale Statului Islamic. Stătea în subsolul casei, o cameră goală care înainte îi aparţinea fiului ei, Damian, şi se uita la videoclipuri în care oameni în toată firea îşi arătau armele de parcă ar fi fost nişte adolescenţi. Se uita la lupte. Se uita la execuţii. Dar nu era atentă la vărsarea de sânge. Se uita doar la feţe, încercând să dea de cea a fiului ei.
În Copenhaga, Karolina Dam era terifiată. Fiul său, Lukas, era plecat în Siria de 7 luni. Cu trei zile în urmă, a primit un mesaj că Lukas ar fi fost rănit lângă Alep, însă ea era sigură că murise. Stătea singură într-o seară şi nu s-a mai putut abţine, aşa că a trimis un mesaj pe Viber în neant, sperând să primească un răspuns: “Lukas. Te iubesc foarte mult, scumpul meu fiu. Îmi e dor de tine şi vreau să te iau în braţe şi să îţi simt mirosul. Vreau să te ţin de mâini şi să îţi zâmbesc”. Nu a primit niciun răspuns, însă o lună mai târziu cineva i-a scris înapoi, dar nu era Lukas: “Dar mâinile mele nu vrei să le ţii? Hehe”. Dam nu avea nicio idee cine ar fi putut să obţină acces la telefonul fiului ei sau la contul lui de Viber, însă era disperată să obţină nişte informaţii. Încercând să rămână calmă, a scris înapoi: “Şi pe ale tale, scumpule, dar în primul rând pe ale lui Lukas”. Persoana din partea cealaltă i-a răspuns “Poţi să înţelegi ceva?”. “Da, scumpule”, a scris Dam mai târziu. Însă răspunsul a fost unul sumbru: “Fiul tău e făcut bucăţi.”
În Norvegia, Torill a aflat de moartea fiului ei Thom Alexander de la recrutorul care l-a trimis să lupte în Siria. Avea nevoie de dovezi, aşa că fiicele ei s-au întâlnit cu el în gara din Oslo. Recrutorul se uita prin pozele de pe iPad-ul său până când a dat de cea menită pentru ele: o poză cu Thom împuşcat în cap şi cu un ochi scos, ce-i atârna pe obraz. Când a primit vestea, Torill pur şi simplu s-a aşezat. De abia s-a mişcat timp de o săptămână.
În Bruxelles, Saliha Ben Ali, fiică de imigranţi din Maroc şi Tunisia, se afla la o conferinţă umanitară când a început să aibă dureri chinuitoare de stomac. Nu mai simţise aşa ceva de ani buni: “Era exact ca atunci când trebuie să naşti”. A plecat acasă devreme şi a plâns toată noaptea. Trei zile mai târziu, soţul ei a primit un telefon de la un număr sirian. Un om le-a spus că băiatul lor în vârstă de 19 ani, băiatul lor care iubea muzica reggae şi vorbea cu mama lui despre evenimente mondiale, murise, în aceeaşi zi în care mama se îmbolnăvise. Aceasta a realizat că acele dureri de stomac erau inversul naşterii lui Sabri: corpul îi spunea că băiatul ei a murit.
Aceste femei sunt doar 4 din miile care şi-au pierdut copiii în faţa Statului Islamic. De când a început războiul civil sirian, în jur de 20.000 de străini au ajuns în Siria şi Irak pentru a lupta pentru diversele grupări radicale islamiste. Peste 3.000 provin din ţări vestice. În timp ce unii pleacă cu binecuvântarea familiilor, mulţi se duc în secret, renunțând la vieți normale. După ce pleacă, părinţii lor suferă și se întreabă încontinuu “Unde am greşit? Oare aş fi putut face ceva?”. Este și ruşinea în faţa ostilităţii vecinilor şi a prietenilor, este și îndoiala cu privile la toate lucrurile pe care credeau că le ştiu despre persoana pe care au adus-o pe lume. În ultimul an, zeci de astfel de mame din toate colţurile lumii s-au găsit una pe cealaltă, formând un fel de alianţă în pierderea lor. Ce îşi doresc, mai mult decât orice pe lume, este să găsească un sens pierderii copiilor lor, un sens care din păcate nu există.
Octavian Cătuşanu