Pantofii cu toc sunt eleganţi şi sexi, iar susţinătoarele îi poartă cu mândrie, deşi nu sunt foarte confortabili şi practici. Pantofii cu toc au apărut în Egiptul Antic şi erau purtaţi şi de femei şi de bărbaţi. În Roma antică, pantofii cu toc erau purtaţi doar de prostituate, acesta fiind singurul obiect vestimentar ce le deosebea de celelalte femei. Prin 1400 au apărut chopinele, platforme de treizeci de cm, cu rolul de a proteja piciorul şi rochia de praf, dar au început să reprezinte statutul social. Chopinele au avut mare succes în Turcia şi China, însă erau purtate în special de curtezanele veneţiene, chiar dacă aveau marele dezavantaj că nu puteau alerga. Femeia care purta pantofi foarte înalţi, uneori chiar şi de jumătate de metru, avea o poziţie mai privilegiată în societate.
Pantofii cu toc au fost purtaţi timp de secole la călărit – cei mai buni călăreţi erau consideraţi şi buni luptători în Persia. Când soldatul se ridica în scăriţe, tocurile îl ajutau să tragă cu arcul mult mai eficient. La sfârşitul secolului al XVI-lea, Shas Abbas I avea cea mai mare cavalerie din lume şi dorea să se alieze cu Vestul Europei pentru a învinge imperiul otoman, duşmanul său de moarte. În 1599, Abbas a trimis prima misiune diplomatică persană în Europa, la curţile din Rusia, Norvegia, Germania şi Spania. Europa de Vest a devenit interesată de lucrurile tipic persane, iar pantofii au fost adoptaţi de aristocraţii care credeau că le oferă o înfăţişare virilă. Pe măsură ce clasele de jos au început să se alinieze tendinţei, aristocraţia a început să poarte tocuri din ce în ce mai înalte. Unul dintre cele mai bune moduri prin care statutul poate fi comunicat este purtarea unui accesoriu nepractic, inconfortabil şi luxos. Tocurile nu fac parte din clasa muncitoare şi nu trebuie să meargă pe distanţe mari.
Pantofii remarcabili ai istoriei îi aparţin lui Ludovic al XVI-lea, care avea 163 cm înălţime, deci era scund şi purta pantofi cu tocuri de zece centimetri, pentru a părea mai înalt. Pantofii erau totdeauna roşii – vopsea scumpă, care sugera nobleţe. În 1670, Ludovic al XVI-lea a emis un edict prin care permitea numai membrilor Curţii sale să poarte pantofi cu tocuri roşii. Europenii au fost primii atraşi de tocuri, iar moda feminină a preluat elemente masculine şi curând pantofii cu toc s-au răspândit în rândul femeilor şi al copiilor. În 1630, femeile îşi tundeau părul, adăugau epoleţi hainelor, fumau si purtau pălării masculine. Femeile au adoptat tocurile în efortul de a-şi masculiniza ţinuta. De atunci, clasa de sus europeană a urmat o modă unisex, până la sfârşitul secolului al XVII-lea, când moda s-a schimbat din nou. Bărbaţii au început să poarte tocuri pătrate, robuste, joase, în timp ce ale femeilor au devenit mai subţiri.
Odată cu Iluminismul, oamenii au început să aprecieze mai mult educaţia decât privilegiile oferite de statutul social şi moda masculină s-a orientat către haine mai practice. În Anglia, aristocraţii au început să poarte haine simple şi majoritatea a abandonat bijuteriile, culorile aprinse şi materialele ostentative în favoarea unor haine mai sobre, închise la culoare. Vestimentaţia masculină nu mai simboliza statutul social, iar diferenţele dintre sexe au devenit mai pronunţate. Până în 1740, toţi bărbaţii încetaseră să poarte tocuri, deoarece le considerau efeminate. După cincizeci de ani, tocurile au dispărut şi din vestimentaţia femeilor şi au reapărut în secolul al XIX-lea. Roger Vivier este cel care a produs pentru prima oară pantofii cu toc cui – stiletto, iar în 1953 a produs pantofi de lux pentru Christian Dior. Astăzi, vremurile în care bărbaţii purtau tocuri par demult apuse, dar tocurile ar putea reveni în moda masculină, în funcţie de semnificaţia lor – dacă vor simboliza putere, bărbaţii vor fi la fel de dornici să poarte tocuri ca şi femeile.
C.N.