Nu şi-a iertat toată viaţa greşeala de a fi curmat fără voie viaţa scurtă a unor sărmani puişori de pasăre. Cât respect faţă de viaţă, de cel mai mare bun pe care l-a dat Dumnezeu făpturilor Sale celor mai mici şi mai neînsemnate, câtă delicată simţire şi gingăşie în sufletul acestui simplu păzitor de vite! lată doar una din trăsăturile firii lui, care a făcut din el unul dintre sfinţii bineplăcuţi lui Dumnezeu. Ce frumoasă lecţie ne dă sfântul prin aceasta, nouă, celor care adesea ne purtăm atât de sălbatic nu numai cu animalele, dar ofensăm, jignim şi adesea rănim de moarte sufletele semenilor noştri, prin cuvinte şi purtări aspre nesăbuite, lipsite de atenţie, de delicateţe şi de iubire!
Prăznuim astăzi pomenirea cea de peste an a Sfântului Dimitrie cel Nou sau Basarabov, ale cărui sfinte moaşte odihnesc aici, în Catedrala Patriarhiei noastre. Cine a fost acest sfânt? Când şi cum a trăit? Ce fapte de seamă a făcut, pentru a fi cinstit astăzi de milioanele de credincioşi de pe întinsul ţării noastre şi al Bulgariei vecine? Răspunsul îl vom avea dacă vom asculta istoria vieţii lui, din care vom desprinde şi învăţătura cea de folos pentru sufletele noastre.
De mult, acum vreo șase-șapte sute de ani în urmă, pe vremea când românii şi bulgarii alcătuiau o singură împărăţie, într-un sat mic şi sărac de dincolo de Dunăre, numit Basarabov, trăia un tânăr cu numele de Dimitrie. Era fiul unor părinţi sărmani, dar încă de mic strălucea prin smerenia, curăţia sufletească, nevinovăţia, bunătatea şi blândeţea lui. Crescând cu anii, s-a făcut păzitor de vite: păzea pe câmp vitele satului, ducându-le la păşune. În liniştea câmpului, pe malurile înverzite ale râului Lom, care curgea pe acolo, tânărul Dimitrie se gândea des la Dumnezeu, Făcătorul a toate, şi la cuvintele Sfintei Evanghelii pe care le auzea citindu-se Duminica în biserica satului. Avea un suflet blând, delicat şi plin de gingaşe simţiri. Era bun şi milostiv şi cu oamenii şi cu vitele pe care le păzea. Ca un bun păstor, le ducea totdeauna la păşunea cea mai grasă şi la apa cea mai limpede, mânându-le din urmă cu vorbe blânde. Dacă vreuna se răzleţea din turmă, o readucea înapoi cu dragoste şi răbdare. Aducea uneori în sat şi vitele rătăcite ale altora, care nu-i fuseseră încredinţate spre pază.
Umblând însă odată cu vitele prin iarba deasă a câmpului, a călcat cu piciorul, din nebăgare de seamă, un cuib de păsărele, strivind puişorii dintr-însul. Atât de mâhnit a rămas tânărul Dimitrie pentru moartea acestor nevinovate făpturi ale lui Dumnezeu, încât a hotărât să pedepsească piciorul vinovat pentru omorul fară voie: trei ani l-a ţinut desculţ, iarna şi vara, târându-l prin arşiţa verii şi zăpada iernii, prin buruieni şi colţuri de stânci şi facându-l să sângereze adesea din cauza rănilor şi a bătăturilor. Mai târziu, dorind să se desăvârşescă pe sine în viaţa cea după Dumnezeu, a lăsat îndeletnicirea de păzitor de vite şi, căutând singurătatea, s-a retras la o mănăstire ce era într-o peşteră, pe malurile de piatră ale râului Lom, nu departe de satul Basarabov. Acolo s-a desăvârşit şi s-a sfinţit prin ascultare şi smerenie în toate şi şi-a strunit corpul prin postirea îndelungată şi aspră, prin rugăciune neîntreruptă şi prin nesomnul privegherii. Pentru aceasta, s-a învrednicit încă din viaţă de darul facerii de minuni. Între altele, Dumnezeu i-a hărăzit să-şi cunoască dinainte sfârşitul vieţii. Iar apropiindu-se clipa în care trebuia să-şi dea sufletul, Sfântul a ieşit din mănăstire, s-a dus, şi-a aşezat truditu-i trup între două pietre dintr-o scorbură de pe malul stâncos al râului Lom şi acolo şi-a dat sfârşitul.
A rămas acolo trupul sfinţit al Sfântului – între cele două pietre multă vreme, neştiut de nimeni. Dar, umflându-se odată râul din cauza ploilor multe, apa lui s-a revărsat peste maluri; valurile înfuriate s-au înălţat până la cele două pietre de pe stânca pe care odihnea trupul sfântului şi, luându-le în curgerea lor, le-a prăvălit până jos în albia râului, cu trup cu tot. Şi iarăşi au rămas acolo seminţele sfântului multă vreme, ascunse sub apa râului care curgea peste ele. De albe şi curate ce erau, deoarece fuseseră înzestrate cu darul neputrezirii, ele străluceau în lumina soarelui ca aurul. În locul acela, oamenii din sat vedeau adesea jucând o vâlvătaie de lumină şi credeau că acolo se află o comoară. Dar fiind voia lui Dumnezeu ca ele să nu rămână multă vreme tăinuite, sfântul s-a arătat în vis unei copile din satul Basarabov, care pătimea de epilepsie, şi i-a arătat locul unde se aflau, spunându-i: „Dacă vei spune părinţilor tăi şi mă vor scoate de aici, eu te voi tămădui”. Şi fata a spus părinţilor săi, iar aceştia, luând oameni din sat şi preoţi, au venit cu lumini şi au scos moaştele sfântului din apă. Şi străluceau acestea ca aurul şi ca mărgăritarele. Iar ei cunoscând că sunt ale unui sfânt şi că într-însele sălăşluieşte puterea lui Dumnezeu, le-au luat cu multă cinste, şi, ducându-le, le-au aşezat în bisericuţa din satul lor, ca pe o comoară scumpă.
Şi ducându-se vestea despre ele, au început a veni oameni mulţi din toate părţile şi de pe cele două maluri ale Dunării, ca să se închine moaştelor sfântului. Însuşi domnul de pe atunci al Ţării Româneşti a trimis bani şi meşteri de au făcut în satul Basarabov o biserică mai mare şi mai frumoasă decât cea dinainte, şi au aşezat într-însa moaştele sfântului. Şi multe minuni au făcut ele cât au stat acolo, tămăduind pe mulţi bolnavi şi alinând multe suferinţe. Unele din ele au fost însemnate în scris, de oameni pricepuţi, care le-au văzut, şi ele pot fi citite în cărţile noastre bisericeşti. Voi pomeni numai câteva din ele acum. Astfel, fata aceea, care suferea de epilepsie şi căreia i s-a arătat sfântul, s-a tămăduit de boala cumplită de care zăcea îndată ce moaştele sfântului au fost scoase din apă. Un iubitor de Dumnezeu, episcop al Preslavului, cu numele de Ioanichie, căzând într-o boală foarte grea, încât nu putea fi purtat decât pe o targă, şi neputându-se vindeca de fel, a fost adus de patru inşi în biserica Sfântului Dimitrie şi l-au pus cu aşternutul lui lângă sicriul cu moaştele sfântului. Şi slujindu-se Sfânta Liturghie pentru el, după trei ceasuri s-a sculat sănătos şi umbla pe picioarele sale, lăudând pe Dumnezeu şi mulţumind sfântului.
Iar între anii de la Hristos 1769 şi 1774, iscându-se război între ruşi şi turci, care stăpâneau pe atunci şi ţara vecină a bulgarilor, generalul rus Petru Salticov a trecut Dunărea şi a cucerit de la turci mai multe sate româneşti şi bulgăreşti de pe cele două maluri le Dunării, între care şi Basarabov. Generalul a luat atunci, ca pradă de război, şi moaştele sfântului, voind să le ducă în Rusia. Dar, întâmplându-se pe lângă el un binecredincios român cu multă trecere, numit Hagi Dimitrie, l-a rugat pe general să lase românilor sfintele moaşte, ca răsplată a ajutorului pe care ei îl dăduseră armatelor ruseşti şi ca despăgubire pentru stricăciunile suferite de satele româneşti din pricina războiului. Şi îndurându-se conducătorul oştilor ruseşti, a dat sfintele moaşte românilor, care, cu multă bucurie le-au adus şi le-au aşezat cu cinste în biserica Sfintei Mitropolii din Bucureşti, Catedrala Patriarhală de astăzi, în care stau până acum.
Aşa au ajuns moaştele Sfântului Dimitrie Basarabov, cu voia lui Dumnezeu şi a Sfântului, în ţara noastră, adăugându-se la cele aduse de mai înainte pe meleagurile româneşti (Sfânta Filofteia, de la Argeş, Sfântul Ioan cel Nou, de la Suceava, Sfânta Parascheva, de la Iaşi). De atunci – 1775 -, Mitropolia Ţării Româneşti şi-a avut pe patronul şi ocrotitorul său, a cărui pomenire o săvârşim astăzi. La racla lui au îngenuncheat, de aproape două sute de ani, şiruri de strămoşi şi credincioşi ai noştri, căutând la el ajutor, alinare de necazuri şi suferinţe, izbăvire din nevoi, aşa cum căutăm şi noi astăzi, și nu numai o dată şi-a arătat sfântul puterea şi mila sa.
Pe la sfârşitul secolului trecut, o fată s-a vindecat de paralizie după îndelungate rugăciuni lângă racla cu moaştele sfântului. Căci în aceste sfinte moaşte sălăşluieşte sfinţenia şi puterea pe care Dumnezeu le-a hărăzit sfântului încă pe când era în viaţă şi care dau osemintelor sale darul neputrezirii şi al nestricăciunii. De aceea, ele sunt pentru noi izvor pururea curgător de daruri minunate, de sfinţenie, de binecuvântare, de ajutor şi vindecare mai presus de fire, din care sorb cu folos toţi cei ce aleargă la el cu credinţă.
Care este taina acestor puteri minunate? Cum se explică mărirea cu care sunt încununaţi sfinţii în ceruri şi cu care sunt cinstiţi pe pământ? Ce minune a făcut dintr-un umil păzitor de vite, nebăgat în seamă de nimeni, unuia dintre sfinţii cei mai cinstiţi în aceste părţi? Cu Sfântul Dimitrie cel Nou s-a întâmplat cu adevărat cele ce a spus odinioară Sfântul Apostol Pavel: că Dumnezeu a ales pe cele slabe ale lumii ca să biruiască pe cele tari, a ales pe cele de jos ale lumii ca să ruşineze pe cele de cinste. Sfântul Dimitrie a fost un simplu păzitor de vite, un umil păstor, aşa cum fusese odinioară şi David însuşi înainte de a ajunge împărat, şi sfântul prooroc Amos şi Sfântul Simion Stâlpnicul înainte de a se retrage în pustie şi Sfântul Martir Sozont (la 7 septembrie). Or, ce putea fi mai dispreţuit şi mai nebăgat în seamă, în lumea de atunci, decât un păzitor de vite? Dar în sufletul acestui umil păz tor de vite sălăşluiau atâtea alese însuşiri şi virtuţi, care au facut din el vas ales al lui Dumnezeu. Care erau acestea? Le-aţi auzit încă din istorisirea vieţii lui; erau, mai ales, smerenia, simplitatea şi nevinovăţia inimii, bunătatea şi mila faţă de toate făpturile lui Dumnezeu, iubirea faţă de oameni şi de vieţuitoarele lipsite de grai şi de apărare.
Nu şi-a iertat toată viaţa greşeala de a fi curmat fără voie viaţa scurtă a unor sărmani puişori de pasăre. Cât respect faţă de viaţă, de cel mai mare bun pe care l-a dat Dumneze făpturilor Sale celor mai mici şi mai neînsemnate, câtă delicată simţire şi gingăşie în sufletul acestui simplu păzitor de vite! lată doar una din trăsăturile firii lui, care a făcut din el unul dintre sfinţii bineplăcuţi lui Dumnezeu. Ce frumoasă lecţie ne dă sfântul prin aceasta, nouă, celor care adesea ne purtăm atât de sălbatic nu numai cu animalele, dar ofensăm, jignim şi adesea rănim de moarte sufletele semenilor noştri, prin cuvinte şi purtări aspre nesăbuite, lipsite de atenţie, de delicateţe şi de iubire!
„Smerit, fară de răutate, blând şi fără vicleşug, paşnic (lin) fiind, părinte, mai presus de om, cu adevărat, în trup stricăcios fără stricăciune, locaş vrednic lui Dumnezeu te-ai făcut, luând de la Dânsul daruri de tămăduiri şi nouă izvorându-le”; aşa zugrăveşte chipul sufletesc al Sfântului Dimitrie cel Nou una din cântări sfintei slujbe de astăzi (Mineiul pe octombrie, ziua 27, stihira 3 de la Laude. Comp. şi stihira 4 de la „Doamne strigat-am” şi stihira 1 e la Litie, ibidem). Bunătate, blândeţe, compătimire şi iubire nesfarşită faţă de toţi oamenii şi faţă de toate făpturile lui Dumnezeu sunt virtuţile care au ridicat pe un umil păzitor de vite pe treptele sfinţeniei şi au făcut din el un sfânt încununat cu slavă în ceruri şi cinstit de milioane de credincioşi pe pământ. Căci ele sunt rupte de-a dreptul din fiinţa lui Dumnezeu însuşi; pe ele se întemeiază armonia şi pacea dintru început a Paradisului în care trăiau primii oameni înainte de a fi căzut în păcat şi numai pe ele se va reconstrui pe pământ, în viaţa noastră şi a popoarelor, pacea, buna înțelegere şi armonia dintru început, tulburată de păcat, de ură şi de vrăjmăşie dintre oameni.
Aceasta este mai ales lecţia pe care ne-o dă Dumnezeu prin viaţa minunată a sfântului pe care-l prăznuim astăzi. A fost ca şi sfantul apusean Francisc din Assisi, un sfânt al smereniei, al bunătăţii şi al milostivirii, virtuţi care au fost totdeauna în mare cinste la binecredincioşii români şi prin care a strălucit şi un alt sfânt al nostru, născut între noi: Sfântul Ierarh Calinic, episcopul Râmnicului şi al Noului Severin, ale cărui sfinte moaşte odihnesc în Sfânta Mănăstire Cernica. Poate şi de aceea este Sfântul Dimitrie cel Nou atât de mult un sfânt „al nostru”, un sfânt atât de mult cinstit şi iubit.
Cinstiţi închinători, care aţi alergat astăzi din toate colţurile pământului românesc ca să luaţi parte la sărbătorirea sfântului nostru scump, dacă vreţi să aduceţi Sfântului Dimitrie cinstire vrednică şi bineplăcută lui însuşi şi lui Dumnezeu, care l-a preamărit pe dânsul, străduiţi-vă să vă asemănaţi lui, împodobindu-vă sufletul cu aceleaşi virtuţi prin care a strălucit el: smerenie desăvârşită, dragoste nesfârşită faţă de Dumnezeu şi de oameni, bunătate şi blândeţe. Să facem din inimile şi din faptele noastre izvor necurmat de mângâiere, de căldură şi de mulţumire pentru toţi cei din jurul nostru, înnecând răutatea noastră şi a altora în noianul iubirii noastre. O rază din lumina lui Dumnezeu, o părticică din pacea şi armonia divină a cerului în care sălăşluiesc sfinţii se va coborî atunci şi în colţul nostru de viaţă şi-l va lumina, arzând toată necurăţia, toată urâţenia păcatelor şi toată nefericirea.
Aşa să ne apropiem apoi, cu credinţă şi evlavie, de racla sfinţitelor moaşte ale sfântului sărbătorit astăzi şi să fim încredinţaţi că ne vom întoarce mai îndreptaţi, mai uşuraţi, mai întăriţi, mai mângâiaţi. Mâna ocrotitoare a sfântului, care a mângâiat în viaţă toiagul păstoresc, se va coborî nevăzută şi asupra capetelor noastre, ne va mângâia dulce frunţile.
Cu inimi şi glasuri curate, să zicem deci Sfântului Dimitrie: „Bucură-te, odrasla cea minunată a Basarabovului! Bucură-te, podoaba sihaştrilor şi lauda cuvioşilor! Bucură-te, chip al smereniei şi al blândeţii! Bucură-te, ocrotitorule puternic al cetăţii noastre de scaun! Bucură-te, prea cuvioase Părintele nostru Dimitrie! (Comp. Icosul din slujba Sfântului).
Dumnezeu, pentru rugăciunile sfântului să ajute tuturor cu marea Sa iubire şi îndurare, să ocrotească pe cei ce cu vrednicie poartă cinstitul nume de Dimitrie, pe toţi cei ce i se roagă cu credinţă, pe tot poporul românesc cel dreptcredincios, care cinsteşte astăzi pomenirea cea de peste an a Sfântului Dimitrie cel Nou. Amin!
(Pr. Prof. Ene Branişte în Glasul Bisericii nr. 9, 1958).