- Vlad Bârleanu
Alegerea oarecum surprinzătoare a lui Klaus Iohannis în funcția de președinte al României a declanșat un sentiment hipertrofiat de speranțe și așteptări, în toate straturile societății. Impresia de mini-revoluție are la bază mai multe elemente: înfrângerea clară a unei părți a elitei politice și administrative printr-o mișcare de jos în sus, susținută de mesajele de pe rețelele sociale, manifestațiile de stradă, revolta de la urne. Oamenii se așteaptă ca sloganul ”un alt fel de politică” din partea lui Iohannis și cenușa turnată în cap de PSD, sub refrenul ”am înțeles mesajul oamenilor”, să capete forme concrete. În toate mediile sociale, se exprimă speranța că politicienii nu își vor mai permite să ignore voința și interesele oamenilor și că intrăm într-o nouă ”eră”.
Această eră a speranțelor și concordiei s-a destrămat la momentul cel mai previzibil – negocierea internă și cu finanțatorii internaționali a bugetului pentru 2015. Prin definiție, bugetul de stat este o zonă conflictuală de dezbatere publică, pentru că nevoile depășesc întotdeauna resursele.
Zdruncinat de alegeri și fără variante de rezervă, inclusiv în domeniul bugetar, Guvernul a devenit activ și vizibil, aducând în prim-plan o serie de teme cu valoare de direcție strategică a națiunii pe termen mediu.
1. La începutul lunii decembrie, Guvernul a validat, prin prezența prim-ministrului, a ministrului Finanțelor și a ministrului Bugetului, o inițiativă a Academiei Române, denumită ”Pactul pentru Fiscalitate 2014”. Scopurile acestei inițiative sunt foarte generoase: stimularea investițiilor directe, simplificarea și eficientizarea legislației fiscale, depolitizarea, profesionalizarea și informatizarea ANAF și toleranța zero față de evaziune. Obiectivul ar fi obținerea unui consens larg social și politic, în oglindă cu ”Pactul de la Snagov” din 1995, care a stabilit ca scop integrarea euro-atlantică a României și care a fost inițiat tot de Academia Română. Acesta a fost singurul ”proiect de țară” din ultimele decenii, dus până la capăt cu succes. Este evident că România are nevoie de un nou proiect de țară. Politica fiscală este esențială pentru competitivitate, pentru atragerea investițiilor, pentru creșterea producției și a exporturilor și este un element de competiție dintre țări, inclusiv în interiorul UE– vezi acuzațiile de dumping fiscal. Diferența este că majoritatea populației și-a dorit aderarea la NATO și UE, ancorarea în civilizația politică și materială a Occidentului. Este mult mai greu de explicat sau de vizualizat cum se poate agrega o strategie comună pe fiscalitate, pentru că toți cei implicați se împiedică de chestiuni concrete, ireconciliabile, iar acest lucru s-a văzut la conferința de lansare a Pactului. O mulțime de jocuri de sumă nulă.
De exemplu, bugetul de stat – principalul produs al politicii fiscale. Nu vom avea un acord pe termen lung între guvernanți și opoziție, din cauza diferențelor ideologice stânga-dreapta, care, chiar și maimuțărite, au efecte directe. Nu vom avea o politică serioasă în domeniul bugetar atâta timp cât fiecare guvern va veni la putere cu propria clientelă, care trebuie răsplătită din bani publici pentru efortul din campanie. Nu vom putea avea o colaborare reală între autoritatea fiscală, al cărei obiectiv este maximizarea veniturilor, și consultanții fiscali, care au ca scop ”optimizarea” – adică ascunderea veniturilor și profiturilor. Nu poate exista o acordare reală a intereselor mediului de afaceri propriu-zis (cel nelegat de clientela politică), care dorește o eficiență maximă a serviciilor și a investițiilor publice în infrastructură, cu politicienii, care vor o flexibilitate a cheltuielilor înspre categoriile cu potențial electoral sau înspre propriile circumscripții.
Orice întâlnire pe aceste coordonate se va finaliza cu aceleași dileme. Astfel, este nevoie de o voință politică care să dea, printr-o lovitură de bardă, o perspectivă clară, pe termen lung a politicii fiscale, eventual cu garanții trecute în Constituție. O perspectivă care să ofere simultan mai multe certitudini: mulțimile de pe Facebook să fie convinse că sunt permanent parte a jocului de interacțiune socială, nu doar de alegeri; oamenii de afaceri să găsească un răspuns concret și decent la întrebarea ”ce ați făcut cu banii noștri?”; cetățenii vulnerabili și expuși la fenomenul excluziunii sociale să fie protejați și încurajați să muncească.
În acest moment, nici PSD, nici Iohannis, cu PNL în spate, nu au forța sau interesul pentru o astfel de schimbare de paradigmă.
2. În negocierile pentru bugetul pe 2015, guvernul a reușit să creeze senzația de ”cetate asediată”, prin informația lansată în timpul negocierilor, potrivit căreia FMI și Comisia Europeană au insistat pentru un deficit bugetar de 0,9% din PIB. Toți actorii publici din România au susținut poziția guvernului privind nevoia unui deficit mai mare, care de altfel a și fost obținut – 1,83%. Finanțatorii internaționali și-au jucat în tăcere rolul de ”inamici externi”, consensul social a fost obținut. Toată lumea este de acord că România are nevoie de investiții publice în infrastructură, pentru a-și putea atinge potențialul real de creștere a PIB și pentru a reduce decalajul față de statele dezvoltate din UE. Acest ”spinning” de moment a scos guvernul din criza majoră de imagine, dar a consemnat ratarea a încă unui moment în care economia, fiscalitatea și dezvoltarea durabilă ar putea deveni teme serioase de discuție și acțiune.
Pentru a prelungi momentul favorabil, guvernul ar trebui să dea câteva răspunsuri sincere. A meritat sacrificarea investițiilor din 2014, favorizând cheltuielile sociale, cu gândul la pariul pe un cal pierzător – candidatura lui Victor Ponta? Este în stare să asigure cheltuirea cu eficiență a banilor la investiții alocați pentru 2015? Sau va transfera din nou vina pe senzația de frică pe care o resimt ordonatorii de credite, la gândul că riscă o întâlnire cu procurorii? Este în stare administrația de la București, fie sub conducerea lui Ponta, fie a lui Iohannis, să renegocieze Pactul Fiscal, semnat la nivelul UE în 2012, prin care România a intrat în aceste chingi bugetare împotriva oricărei logici economice? Și dacă reușește să scape de acest plafon de 1,4% deficit asumat, este în stare să folosească banii în plus pentru a obține creștere economică prin investiții inteligente, și nu pentru pungi electorale și clientela politică?
Printre atâtea dileme, avem cel puțin două schimbări sigure în politicile fiscal-bugetare, aduse de noul peisaj geostrategic și de ofensiva Federației Ruse.
În primul rând, cheltuieli militare suplimentare pentru următorii ani, care contribuie în mod direct la creșterea deficitului bugetar.
În al doilea rând, acceptarea faptului că prevalența corupției în societate este o amenințare iminentă la securitatea statului (modelul Ucraina). Iar guvernatorul BNR Mugur Isărescu a dat recent o prognoză optimistă: acțiunile procurorilor duc la o reducere a investițiilor, însă, pe termen lung, scăderea corupției și a risipei va sprijini o creștere economică sănătoasă.
În cazul unui consens al elitelor pe politici fiscale sustenabile, incoruptibile și europene, problema este dacă s-ar putea găsi susținere și de jos în sus. Și aici apare o nouă dilemă.