Mulți dintre noi utilizează expresia ”Doamne ajută!” pentru a ura de bine unei persoane. Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu atrage atenția că folosirea excesivă a acestei expresii reprezintă, însă, un mare păcat pentru că încalcă a treia poruncă ”Să nu iei numele Domnului în deșert”.
„Deșertul e spațiul plat al nimicului, antonimul arid al grădinii bogate, splendide (paradisul).
Așadar, să nu rostești numele lui Dumnezeu cu uscată indiferență, ca și cum această rostire ar fi una purtătoare de vid, de absență, deci irelevantă.
A-L trata pe Dumnezeu, pe care Îl invoci, exact așa cum trebuie tratat cineva real și prezent: adecvat, implicat și atent.
Cuvântul rostit cu sens se întemeiază pe o realitate al cărei purtător devine în drumul lui bine orientat.
Cuvântul întemeiază la rândul său o realitate.
A vorbi conștient de sensul pus în cuvinte, adică de sensul lor, presupune a fi treaz spiritual, a-ți păsa de Cel invocat, clamat, predicat.
Iar a-ți păsa înseamnă a te angaja, a te devota. Măcar în registrul atenției vii care-l onorează pe C/celălalt.
Când prețuiești cu adevărat ceva/ pe cineva, nu risipești, nu irosești, nu dizolvi în indiferență.
Inflaționismul lingvistic pios în care se mimează cabotin apropierea de Dumnezeu, familiaritatea cu El, trădează adesea deplina aplatizare, nepăsare sau rutină spirituală.
Când, de exemplu, firescului „Bună ziua” sau „La revedere” i se suprapune mecanic (nu proaspăt și spontan) supraabundentul „Doamne ajută” debitat verbal chiar în timp ce-ți ferești privirea de celălalt sau abia-ți stăpânești o grimasă, s-ar putea ca tocmai să încalci flagrant a treia poruncă a Decalogului.
Adică să te afunzi și mai adânc în deșertul înstrăinării de El, adevărata Cale spre Viață.”, scrie Vasile Bănescu într-o postare pe Facebook.
Amalia Capră