Arta există în cele mai nebănuite locuri. Trebuie numai descoperită și readusă la viață cu migală, pasiune și ceva imaginație. Marilena Bita Preda realizează obiecte de artizanat din resturi și deșeuri lemnoase pe care le culege de la o fabrică de mobilă. Rezultatele sunt uimitoare. Cunoașteți, desigur, cazuri în care în interiorul unor butuci au apărut icoane sau cruci. Surprizele nu se opresc însă aici. Poți găsi în lemnul tăiat tot felul de imagini, iepurași, cățeluși sau chiar veverițe. Iată în cele ce urmează povestea unei ardelence care este pe cale de a consacra o nouă artă.
Frunze, steluțe și iepurași
Născută la poalele munților Piatra Craiului, în toamna anului 1973, Marilena este un om sensibil, puternic și frumos, care are o pasiune mai puțin întâlnită în ziua de azi: din resturi de lemn realizează colaje rustice: flori, frunze, stele, fluturi, animale. Ea a participat la numeroase expoziții în țară și în Franța, unde a fost invitată de un artist plastic fascinat de operele ei. Cum i-a venit ideea să migălească flori și inimioare din deșeuri lemnoase, care ar fi trebuit să ajungă pe foc? Mi-a povestit chiar ea: „Lucrez la o mare fabrică de furnire estetice din Brașov. Lucram la utilajul meu, aparat care realizează eliminarea defectelor din furnire, când am văzut pe banda de deșeuri…o jumătate de cap de iepure. Așa mi s-a părut mie. Am luat pachetul, am îmbinat cu grijă și mi-a ieșit un căpșor drăgălaș de iepuraș. Așa a început totul. Nu m-am mai putut opri. Și mi-a plăcut foarte mult. În iarna acelui an, am pregătit de sărbători câte un mic aranjament cu modele realizate din defecte. Am dăruit câteva și directorilor mei de la fabrică, dar și prietenilor. Mare mi-a fost bucuria când am văzut că le plac minunile mele. Care nu seamănă nici una cu celălaltă, sunt unicat! Adică nu veți găsi niciodată o frunză la fel sau o steluță. Asta se întâmplă din cauza fibrei lemnului. Am continuat să adun defectele, să le asamblez, dar n-am avut îndrăzneala să cred că munca aceasta a mea ar putea să-mi schimbe viața.”
„Mi s-a spus că ceea ce fac eu este unic”
În urmă cu trei ani, Marilena și-a făcut un cont pe Facebook, unde a pus și câteva fotografii cu mai multe creații din deșeuri lemnoase. Toți prietenii ei virtuali le-au apreciat. Dar într-o zi, Marilena a fost contactată de un fost coleg de liceu, care plecase de 10 ani din România și se stabilise în Franța. A fost unul dintre cei care i-au sporit încrederea în propriile forțe și în talentul ei. „Au existat și persoane, care mi-au spus că n-am nicio șansă. M-au întrebat ce fel de artă e asta din deșeuri de lemn? Le-am spus că sunt colaje rustice, că e o artă decorativă. Mi-au râs în nas, batjocoritori. Și atunci m-am simțit rănită, dezamăgită, am vrut s-o las baltă! Dar colegul meu de liceu, Florin Harbuzaru, mi-a spus să nu mă opresc! În luna august 2011, el a venit în România, la zilele Zărneștiului, unde ne-am întâlnit și mi-a propus să merg în Franța la o altă expoziție. Eu mă aflam atunci la prima mea expoziție cu lucrările, la Casa de Cultură din Zărnești, și eram foarte fericită și emoționată. Și domnul Dan Lambrino, care este un apreciat artist plastic din Brașov, m-a ajutat foarte mult. Datorită lui sunt și eu acum în Asociația Artiștilor Plastici din Brașov. Urmează să văd care sunt pașii de urmat pentru a obține un act prin care să mi se certifice unicitatea. Căci mi s-a spus că ceea ce fac eu este unic.”
„Trei ani am locuit în vârful muntelui”
Marilena a crescut într-o familie obișnuită, în casa construită de părinții ei, pe pământul verde al Zărneștiului. Mai are două surori, care sunt alături de ea mereu. Școala primară și gimnaziul le-a terminat cu rezultate excepționale. „Îmi plăcea să învăț, să aflu, să cunosc, să caut. Pe vremea aceea mă aleseseră locțiitor de comandant de unitate. Pentru mine era o mare mândrie! Apoi am dat examen de admitere la Liceul Industrial din oraș. Am luat examenul prima, cu o medie mare, care-mi permitea să mă duc la cel mai bun liceu din Brașov. Dar am rămas în Zărnești.”, povesteșe Marilena. În 1995 l-a cunoscut pe viitorul ei soț, care era cabanier la Cabana Curmătura, aflată pe creasta munților Piatra Craiului. S-au căsătorit și, după un an, în iunie, a apărut Teodora, o minune de fetiță care le-a umplut viața de bucurie. „Pe Teo am crescut-o, până la vârsta de 3 ani, la cabană. Pot spune că a fost cea mai frumoasă perioadă! Trei ani am locuit în vârful muntelui, nu am coborât, eram noi și cerul albastru deasupra. Acolo îl simțeam pe Dumnezeu mai aproape. În nopțile de iarnă, când vântul sufla bezmetic, citeam povești sau cântam la gura sobei. Și nu simțeam răutatea, invidia, tristețea, neajunsurile. De astea ne-am lovit doar când am coborât în oraș, printre oameni. Asta m-a întristat cel mai mult: răutatea.”
Răzvan Mateescu (Foto: Marilena Bita Preda)