Poetul Mihai Eminescu, s-a născut la Botoşani pe 15 ianuarie 1850, pe o vreme geroasă, în casa tatălui său, căminarul Gheorghe Eminovici. După o copilărie idilică la Ipoteşti, poetul a urmat gimnaziul la Cernăuţi şi a bătut ţara însoţind trupele de actori, îndrăgostit de teatru şi de actriţe. A studiat la Viena şi Berlin, şi-a uimit contemporanii cu geniul său, citindu-şi capodoperele la ”Junimea”.
Şi-a trăit din plin şi viaţa, contemporanii săi spun că i-au plăcut şi femeile, şi vinul, şi crâşmele, şi ţigara dar şi muzica, având o voce dumnezeiască, după cum spune şi Teodor Ştefanelli, fostul său coleg de şcoală, dar şi lăutarii Botoşaniului, alături de care apucase să cânte. Era un bărbat frumos, curtenitor, deşi uneori timid în faţa iubirii. Era un mare patriot şi un om cu suflet ales, spune colegul său de la gazeta „Timpul” şi ”Junimea”, marele prozator ardelean Ioan Slavici.
Poetul fuma mult, bea multă cafea şi pierdea nopţile de multe ori în cârciumi, furat de discuţii cu prietenii
Peste bărbatul frumos, îndrăgostit de filosofie, literatură, femei şi vin, a venit, ca un nor, boala. Mai precis, în 1883, când avea doar 33 de ani. Poetul a fost lovit ca din senin, spun specialiştii, de o alienare. Mai precis, face o criză maniacală, deosebit de puternică fiind nevoie de internarea acestuia. Poetul acuza dureri de cap, insomnii şi aproape delira, umblând înarmat pe stradă. Sunt mărturii că spărgea felinarele pe stradă şi umbla îmbrăcat multicolor.
”Chinuit de urmările unor puternice conflicte sufleteşti şi încordări nervoase, umbla cu un revolver la el, simţindu-se ameninţat, dorea să-l împuşte pe rege, fapte poate nu lipsite de-o motivaţie raţională, totuşi depăşind limita reacţiilor normale, tot din punct de vedere afectiv”, descrie prima criză a lui Eminescu, neuropatologul doctor docent Ovidiu Vuia, în lucrarea sa ”Despre boala şi moartea lui Mihai Eminescu”. Practic, neuropatologul precizează că Eminescu s-a îmbolnăvit din cauza muncii susţinute la gazetă, dar şi a activităţii creatoare intense, până în 1883 fiind anii cei mai creativi ani ai poetului în domeniul literar, care l-au mistuit.
”Înainte de a face criza, obosit şi depresiv, are fenomene provocate de munca susţinută şi grea de ziarist la ”Timpul”, deci nu pot fi calificate drept patologice. Aproape de scadenţa psihozei a prezentat simptome grave, toate însă de natură afectivă şi fără stigmate paralitice”, adaugă Ovidiu Vuia. Totodată, excesele de care pomenea şi Slavici au condus la apariţia crizei maniacale, în care poetul i-a băgat în sperieţi pe toţi cunoscuţii, fiind la un pas să-şi împuşte un prieten.
Poetul, spun contemporanii, fuma mult, bea multă cafea şi pierdea nopţile de multe ori în cârciumi, furat de discuţii cu prietenii. A fost internat la sfârşitul lunii iunie a anului 1883 în sanatoriul doctorului Şuţu din Bucureşti, unde a fost diagnosticat cu manie acută. În octombrie 1883, este trimis de urgenţă cu fonduri strânse de Titu Maiorescu, la tratament la Viena. Era în plină criză maniacală, care l-ar fi ţinut opt luni de zile. A stat la institutul Ober-Doebling şi s-a ocupat de el medicul Obersteiner, o somitate a vremii.
Alienarea lui Eminescu
În ultimii şase ani ai vieţii sale, poetul s-a plimbat mai mult prin sanatorii, cu perioade de revenire, în care părea acelaşi Mihai Eminescu, pe care îl cunoşteau contemporanii săi înainte de momentul fatidic din 1883. După sosirea din Viena, a stat şi la Bucureşti, şi la Iaşi, fiind internat din nou la Socola, dar şi la Mănăstirea Neamţului, la bolniţa pentru boli nervoase. Ajunge din nou la Botoşani, unde se instalase un soi de paralizie. În grija surorii sale Harietta, îşi revine, dar, convins de Veronica Micle, se întoarce la Bucureşti în 1888.
În ultimul său an de viaţă, starea de sănătate i se degradează treptat. În cele din urmă, în stare de alienare, ajunge din nou în sanatoriul doctorului Şuţu, unde şi moare. Iată cum este descris comportamentul lui Eminescu, în ultimele sale luni de viaţă.
Diagnosticat cu sifilis, paralizie şi bănuit de alcoolism
Medicii timpului, în special cei ieşeni, dar chiar şi doctorul Şuţu l-au bănuit pe Eminescu, după cum reiese din rapoartele vremii, de sifilis, alcoolism şi, în cele din urmă, demenţă. De exemplu, medicul Panait Zosin, care l-a consultat pe Eminescu pe 6 noiembrie 1886, scria că pacientul Mihai Eminescu, suferea de o ”alienţie mintală”, provocată de apariţia sifilisului şi agravată de alcoolismul de care ar fi suferit secundar poetul.
La Institutul Şuţu, diagnosticul de sifilis a fost confirmat, la fel ca şi cel de alcoolism, pentru ca, mai apoi, să fie adăugat cel de paralizie generală. Medicii de la Institutul doctorului Şuţu credeau că sifilisul şi alcoolismul ar fi cauzate şi de o predispoziţie genetică, fiind descoperit faptul că Eminescu a avut doi fraţi sinucigaşi, unul alcoolic şi sora sa Harietta care suferea de paralizie. Era bănuit un soi de sifilis congenital. Existau şi părerile ieşenilor, prin care sifilisul ar fi fost dobândit la Berlin sau Viena, unde ar fi avut relaţii cu femei de moravuri uşoare.
Diagnosticul de paralizie a fost cauzat şi de momentele în care poetul pur şi simplu cădea la pat şi suferea de înţepeneli ale membrelor. Aceste simptome au apărut, culmea, după internarea în spital. La toate aceste diagnostice, perpetuate până după 1990 în România, se adaugă şi cel de demenţă. Chiar binefăcătorul său, Titu Maiorescu, consemnează într-o scrisoare că Eminescu ar suferi de demenţă, după spusele doctorului Şuţu şi că îl trimite la Viena mai mult de ochii lumii, poetul fiind practic irecuperabil.
D.Constantin