La mulți ani, România! Parintele Calistrat

 

 

Istoria se desfășoară în timp, date, oameni și fapte. Fapte, care la rândul lor sunt împletite cu timpul și oamenii. Istoria este presărată de evenimente sociale săvârșite de eroi și cântărite de oameni, consemnate apoi în Cronici și Letopisețe. Cei mai rari sunt eroii și faptele demne în Cartea de Istorie, iar cel mai des întâlnim faptele mărunte săvârșite de oameni mici sau mărunți.

 

Dacă analizăm evenimentele SĂRBĂTORII NAȚIONALE A UNIRII TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA MAMĂ, adică făurirea ROMÂNIEI MARI, vom vedea că jertfa aceasta s-a împletit numai cu voință, dorință, credință, nădejde, jertfă și sânge curat din inimi tinere, inimi de români, inimi de viteji, care s-au jertfit cu dorul de libertate și cu gândul că această țară trebuie să fie demnă, creștină și liberă.

 

Analizând un secol de istorie, putem vedea că jertfele umane au continuat să urce la Tronul lui Dumnezeu, prin aburul cald al sângelui de român adevărat, căzut pe toate câmpurile de luptă și toate liniile fronturilor de apărare a pământului nostru românesc.

 

Sufletele eroilor, ostașilor, martirilor, luptătorilor de pretutindeni au dat glas de adâncă rugăciune la Tronul Sfintei Treimi, cerând lui Dumnezeu milă și mult ajutor, pentru întreaga povară dusă de acest popor român în decursul istoriei sale; popor binecuvântat dar și zbuciumat, din plămădeala lui așezat la răscrucea marilor furtuni, dar și sădit în cele mai binecuvântate și mănoase locuri.

 

Astăzi, la 100 de ani de „Românie Mare” și istorie scăldată în lupte, jertfe și sânge, cuvintele noastre ieftine și goale nu valorează nimic în fața conștiinței naționale românești și a jertfelor eroice de altădată.

 

Este dezastruos de rușinos, astăzi la această măreață sărbătoare, să ne privim noi cei de astăzi, unii pe alții, și să conștientizăm că am adus destule deservicii demnității românești și naționale prin nepăsarea și autosuficiența vremurilor pe care le trăim doar în mod egoist, singular și sub vasta umbrelă a măruntelor interese personale și meschine, care vor dispărea odată cu noi și faptele noastre ieftine, dupa spusa unui proverb: „La vremuri mari, oameni mari și viteji, iar la vremuri mărunte oameni mărunți și fapte mărunte”.

 

Măcar acum în al XII-lea ceas, când suntem risipiți pretutindeni, când feciorii și fetele ne sunt plecați la muncă în pământuri străine, când dezbinările și învrăjbirile ne macină neamul, familiile, prietenii, rudele, megieșii și pe noi român cu român, să ne oprim o clipă să privim Cerul și să ne aducem aminte de Dumnezeu și de ajutotul Lui.

 

Să înțelegem unde am greșit, de ne seceră moartea, bolile, necazurile, lipsurile, iar Dumnezeu nu ne ascultă, de ce? De ce? Pentru că stă scris în Sfânta Evanghelie: „Cui i s-a dat mult, mult i se cere!”. Dar noi moderni, emancipați, secularizați, asemeni „poporului ales” – Israel, am lepădat cele dumnezeiești și dansăm în jurul „vițelului de aur”, adică gustăm din plin păcatele moderne și ultra moderne uitând de Dumnezeu Creatorul nostru și de sângele strămoșilor de sub glie, care strigă la Cer, la Dumnezeu pentru păcatele noastre multe și nechibzuite, cerând dreptate dumnezeiască.

 

Se întorc în morminte părinții, strămoșii și eroii noștrii de sub glie, știind ce pământ sfințit cu sânge și curat ne-au lăsat și ce întinare am adus noi gliei dând pământul românesc altora pe bani puțini și degeaba, numai să fim liberi, comozi și degrevați de datoria de țărani ai satelor românești, care astăzi stau goale, ruinate și pustii.

 

Măcar astăzi, de 1 Decembrie, să cugetăm o clipă la decăderea ethosului și miezului nostru de viață creștinesc și românesc, să încercăm să salvăm puțin câte puțin, din puținul care ne-a mai rămas, după ce i-am miluit din plin și pe gratis, pe cei care au venit aici în pământul românesc și au luat ce au poftit cu ajutorul celor ce nu trăiesc sau nu cugetă în grai și simțire românească.

 

Putem umple mormintele de flori, coroane și discursuri, eroii nu mai pot avea somnul dulce niciodată, văzănd ce s-a ales de jetfa lor sfântă, de inimile lor zdrobite sub gloanțe, săbii și baionete, sau schijele de tun, nu pot dormi văzând ce am făcut noi din truda sfântă a unui neam, noi cei care astăzi oftăm sub povara propriei neputințe și sub nepăsarea greutăților care încet, încet ne copleșesc până la peire.

 

„DÈSTEAPTĂ-TE ROMÂNE DIN SOMNUL CEL DE MOARTE”, nu-i cântec de leagăn, este strigăt de durere a unui popor care a gustat truda și iobăgia sute de ani în umilințe numai de Dumnezeu știute, plânse în lacrimă, doină, folclor, poezie, bocet, urătură sau zicală.

Dumnezeu și eroii noștri ne-au izbăvit de aceste grele poveri, dar pe semne nu mai suntem demni de aceste daruri divine și din comoditate sau dezinteres, dacă vom continua așa cum astăzi viețuim, negreșit jugul robiei și al umilinței se va întoace în scurtă vreme pe grumajii celor care nu vor să mai traiască demni, creștinește, românește și liberi în aceste plaiuri dumnezeiești, binecuvântate, spalate în săngele liturgic al altarelor, apoi scaldate și adăpate în sângele eroilor, martirilor, și a ostașilor acestui neam românesc.

 

Fie ca Dumnezeu să ne trezească la viața cea dreaptă, bună și sfântă, iar ziua de 1 Decembrie să nu rămână o simplă și ieftină coregrafie de paradă, impresie, românism cosmetizat și discursuri moarte cum zicea marele poet național Mihai Eminescu: „E ușor a scrie versuri, când nimic nu ai a spune”.

 

Să scriem cu conștiințele și faptele noastre, astăzi de 1 DECEMBRIE, numele României în Cartea Vieții la Dumnezeu, așa cum au scris-o înaintașii nostri, timp de 2000 de ani, spre a primi din nou binecuvântarea lui Dumnezeu Tatăl și să avem răspuns bun la Judecata Stăpânului Hristos la chemarea Judecății de Apoi.